În urmă cu câteva săptămâni oamenii aveau o viață absolut normală, mergeau la serviciu, ieșeau la restaurant, la film, socializau în diferite moduri, petreceau timp online.
Viața în izolare s-a mutat pe telefon sau tabletă și oamenii petrec și mai mult timp online, în căutare de socializare, atenție și îndrăgostire.
Ce caută aceste persoane în această perioadă? Dragoste, flirt, sufletul-pereche? Sau caută să-și piardă timpul, să uite că trec prin momente grele sau să-și îndeplinească nevoia de atenție?
Până mai de curând, oamenii erau preocupați de imaginea lor, de aspectul fizic, cum se îmbracă, cum se poartă, ce roluri joacă, într-un cuvânt cum dau în fața celorlalți. În perioada actuală, aceste aspecte aproape că au dispărut, iar locul le-a fost luat de instinctul de supraviețuire. Adică să își asigure hrana, siguranța și protecția în față pericolului de îmbolnăvire.
Deși numărul de cereri de prietenie ar putea crește acum pe rețelele de socializare, erotismul totuși tinde să fie în conflict cu acest instinct de supraviețuire sau conservare. Este bine știut deja că deși instinctul sexual presupune multe sacrificii și eforturi, cel de conservare câștigă.
Să luăm că exemplu doi masculi din sălbăticie, să zicem doi lei care se bat ca să câștige femela, unul dintre ei cedează și fuge și asta nu pentru că nu-i mai trebuie femela, ci pentru că vrea să se salveze din față celuilalt mascul mai puternic, vrea să trăiască și să nu fie vătămat, adică ține mai mult la viața lui.
Cam același lucru se întâmplă și acum cu oamenii, pentru că primează instinctul de conservare și auto-protecție, nu doresc să se expună niciunui risc, indiferent că vorbim de femei sau de bărbați. De aceea, oamenii nu vor să fie amendați că ies din casă fără motiv sau să se facă responsabili de îmbolnăvire, fie că e a lor sau a familiei. Deci, îndrăgostirea moare înainte să înceapă.
Dar nu înseamnă că instinctul sexual nu îi împiedică pe oameni, în special pe bărbați, să nu acționeze, să nu facă măcar niște eventuale demersuri pentru o întâlnire amoroasă. Ei, prin dorința lor activată de a găsi o parteneră, acționează și propun întâlniri, dar cei mai mulți decid apoi să se retragă, lucrul valabil și în cazul femeilor. Riscul este considerat prea mare. Pare destul de complicat să sepună bazele unei noi relații în situația actuală.
Pe de altă parte, în relațiile de cuplu deja formate, există persoane, mai mult bărbați, care se arată supărați și nemulțumiți din cauza lipsei de libertate și diversitate de dinainte. Ei vor să fie activi, să se urce la volan, să se ducă la job, să aibă control, statut și importanță. Nevoia de a intra în competiție nu e îndeplinită, lipsa puterii crează frustrare și nervozitate. Mersul la serviciu oferă oamenilor un întreg univers care le pune la dispoziție emoții, validări, reușite, valoare.
Odată cu izolarea socială, aceste lucruri au dispărut și oricât ne-am strădui să ne adaptăm la noua situație, nemulțumirea apare și crește.
Timpul petrecut doar în cadrul relației de cuplu și statul în casă nu pot îndeplini nevoile recunoaștere socială, de stima de sine și de autorealizare. Și atunci oamenii încep să devină iritabili, se supără din cauza unor lucruri mici, neînsemnate și încep să critice partenerul de cuplu. Și se poartă ca și cum nimic nu le convine, se simt ca niște lei în cușcă.
Cuplurile care aveau deja probleme de conviețuire, acum sunt puse la grea încercare. Reproșuri de tip “ce caută cană asta pe masă în loc s-o speli și tu?”, iar ai de gând să stai toată ziua la seriale?”, “ai de gând să mă ajuți la curățenie astăzi?”, “vrei să-ți schimbi și tu starea asta odată?” sunt deja la ordinea zilei.
Aceste lucruri aparent lipsite de gravitate, când sunt văzute ca un nod în papură, arată că persoana respectivă care acuză nu este mulțumită cu existența sau cu prezența celuilalt și nu cu fapta în sine. Vrea să transmită de fapt că are nevoie de distanțare, pentru că nu poate gestiona în același timp și frustrările personale și cerințele care vin în relația de cuplu și atunci îndepărtează partenerul.
Nemulțumirile personale le proiectăm asupra partenerului de viață și fără să ne dăm seama, în mintea noastră îl acuzăm de nefericirea noastră ca și cum el/ea ar fi responsabil/ă pentru asta, și așa începe răzbunarea prin critică și reproșuri sau jigniri.
Mai norocoși ar fi cei care sunt la început de relație, ei își trăiesc un fel de “izolare de miere” care pe altă parte are dezavantajul de a consuma mai rapid intensitatea emoției de îndrăgostire.
Personal, văd această izolare ca pe o vacanță bine-meritată de repaos pe care singură nu mi-aș fi luat-o niciodată. Mereu ar fi fost ceva de făcut, de realizat, de bifat și ritmul vieții probabil m-ar fi copleșit la un moment dat.
În plus, este un lucru pe care nu îl pot controla și accept asta, dar sunt responsabilă de cum mă adaptez și mă raportez la această situație, în loc să îmi revăs nemulțumirea pe alți oameni care la rândul lor trec prin aceeași încercare ca și mine.
Curând, această perioadă va fi doar o amintire și fac tot ce pot ca această amintire să fie una frumoasă.