Cum ne vindecăm de anxietate?

Abordarea mea psihoterapeutică în anxietate

Cât de mult îți dorești să ieși din anxietate?

Ce înseamnă pentru tine să simți iar libertatea de a trăi?

Ce ai făcut până acum să te vindeci?

Dacă suferi de anxietate și atacuri de panică și încă nu ai reușit să te vindeci, articolul acesta este pentru tine.

Am adus aici cât mai multe informații despre anxietatea generalizată și despre modul cum ne putem vindeca de ea. Ți-am pregătit în articol tot ce ai nevoie să știi despre abordarea mea terapeutică în anxietate și sper că vei rămâne să-l parcurgi până la capăt. Tot ce urmează să afli vine atât din teoria de specialitate, din practica profesională și experiența personală.

Să începem cu vestea cea bună! Anxietatea se vindecă! Dar câți dintre noi reușim să și credem în asta cu adevărat și să ducem procesul până la capăt?

De multe ori ajungi să te descurajezi și să crezi că nu vei reuși, nu-i așa? Mai ales atunci când apar senzațiile iar. Acelea sunt momentele de recurență și sunt normale. 

Gândul că există “scăpare” aduce liniștire pentru timp scurt și apoi, în momentul în care senzațiile reapar, începi să crezi că nu se va termina niciodată. Pe de o parte este firesc și uman să ne descurajăm dacă lucrurile nu se întâmplă repede și ușor. De ajutor este însă să acceptăm că pot apărea momente de recurență și să continuăm procesul de vindecare. 

Vorbesc din experiența mea personală, cât și din cea de psiholog: anxietatea poate fi vindecată complet. Ceea ce nu se prea știe, este că e nevoie de timp, poate câteva luni și de mult efort din partea ta. În sensul că anxietatea nu trece singură, că și când ar fi  răceală.

Eforul constă în a obține informații corecte, în a cere ajutor specializat, a avea încredere în cei care te ajută și de a te expune pas cu pas în situațiile fobice.

Greșeli în anxietate. Ce să NU facem!

Voi începe cu ce să nu faci pentru că atunci când vrem să scăpăm de anxietate, facem din start lucruri care au ca efect întărirea și menținerea senzațiilor și nicidecum depășirea lor.

Îți reamintesc că poți să îți recapeți libertatea absolută chiar dacă în acest moment te lupți cu senzațiile neplăcute ale anxietății. Voi sublinia aici faptul că te lupți. Și asta și faci, nu-i așa? Persoanele cu anxietate se luptă la propriu cu ea. Duc războaie grele și încearcă s-o alunge. Cum? Nici ele nu prea știu exact. Poate prin faptul că se concentrează pe senzații să nu apară. Și ce se întâmplă? Ele se încăpățânează să apară. Până acum, cei care au ales să procedeze în acest fel sunt necâștigători. Poate că tot în acest mod  ai abordat și tu până acum această problemă: controlezi senzațiile și te lupți cu ele. În concluzie pare să nu fie cea mai bună strategie.

Ai observat probabil și că anxietatea nu se prea lasă dusă așa ușor. Fapt pentru care începem să:

-repetăm constant în mintea noastră că vrem să scăpăm de ea cu orice preț

-ne întrebăm când o să te întâmple asta

-evităm să mergem în anumite locuri

-nu mai facem anumite activități în speranța că senzațiile nu vor apărea: evitare

-ne orientăm către tratament psihiatric (uneori acesta este recomandat!)

-ne“verificăm” tot mai des  pulsul, respirația etc

-devenim fani activ al forumurilor pe acest subiect.

-nu acceptăm senzațiile și ne luptăm cu ele

-ne este rușine să cerem ajutor sau să vorbim despre problema noastră

-apelăm la metode alternative (acupunctură, tratamentele pe baza de plante,  terapia florală, tratamente homeopate, mersul la preot etc)

-căutăm rezolvarea în exterior, în ideea altcineva va face asta în locul nostru. 

Aceste încercări nu fac decât să mențină stările și să rămânem focusați pe ele. Chiar dacă noi spunem că dorim să eliminăm toate aceste senzații, în realitate efectul este că ne gândim tot timpul la ele și ne îngrijorăm dacă vor apare sau nu. Și ele apar. De ce? Pentru că ne gândim la ele. 

Dacă îți dorești cu adevărat să depășești pragul de discofort al anxietății, psihoterapia vine în ajutorul tău. Prin restructurare și tehnici corecte.

Simptome și manifestări în anxietate

Înainte de toate, cel mai important lucru este să te asiguri că problema cu care te confrunți se numește anxietate generalizată. După șirul aproape interminabil de controale medicale prin care ai trecut, este bine să ajungi la o evaluare psihologică.

Nu neapărat psihiatrică. Mulți oameni fug de psihiatru. De aceea să înțelegem din start că psihologul nu este psihiatru, iar anxietatea NU înseamnă nebunie.

Spre deosebire de un atac de panică, anxietatea generalizată se resimte constant, adică aproape tot timpul și are o intensitate mai mică decât în atacul de panică. Cu alte cuvinte, ea te însoțește în viața de zi cu zi de când te trezești până reușești să adormi. 

Cele mai frecvente simptome și senzații în anxietate:

-palpitații, ritm cardiac mai crescut, extrasistole (senzația ca și cum o bătaie a inimii este sărită)

-senzația constantă de agitație și nervozitate

-apăsare în zona cefei sau pe diferite zone din corp (piept, cap)

-senzația de dezechilibru și de picioare moi

-senzația de cap gol

-o senzație ciudată la ceafă și cap ca și cum s-ar produce un gol, o mișcare

-senzația că nu ești tu, că vei înnebuni

-insomnii sau nevoia de a sta în pat de teamă să te ridici, patul devine zona de confort 

-stare generală de nesiguranță și frică

-gânduri recurente (“dacă nu-mi mai revin niciodată?”)

-transformarea locuinței în spațiu de siguranță

-agorafobie și nevoia de a fi însoțit în spații publice

-evitarea emoțiilor puternice (nu te mai uiți la tv, eviți certurile, activitatea sexuală dispare și te izolezi)

Cum ne vindecăm de anxietate?

Primul lucru este să ne angajăm într-un proces personal cu implicare și efort până la capăt.

Deoarece ai fost o persoană îngrijorată de mult timp, s-ar putea să ai dubii că ceva te-ar putea ajuta. Este adevărat că starea ta nu se va îmbunătăți peste noapte, fapt pentru care este nevoie să exersezi regulat gânduri corecte și funcționale. 

Pentru început, este indicat să elimini toate metodele din categoria greșelilor despre care am menționat mai sus.

De asemenea, este nevoie de o motivație intrinsecă foarte mare! Te rog să recitești ultima propoziție! Anxietatea are o putere mare asupra ta, de aceea este foarte important să ai motive personale clare și bine-definite ca să reușești. Adică, în mintea ta să existe tot timpul un obiectiv post-anxietate. De genul, după anxietate: îmi deschid un bussines, voi călători în 5 țări, mă mut în alt oraș, mă căsătoresc, studiez un nou domeniu, etc. Găsește acel lucru pe care ti-l dorești maxim de mult și fă din el un obiectiv!

Cum abordez eu anxietatea în cabinet

Psihoterapia anxietății este un proces plin de speranță și foarte frumos. Îți spune asta un om care a trecut prin acest proces. Ce poate fi mai plăcut ca de la o săptămâna la altă să faci progrese și să te apropii de obiectivul tău?

Modul în care abordez problema anxietății este complex. 

În primele ședințe se realizează o evaluare a simptomelor și anamneza (istoricul anxietății și informații personale și de viață). 

În următoarele întâlniri, consider că este important să abordăm o psihoeducație a anxietății. Adică îți explic cu toate detaliile necesare ce se întâmplă în corpul nostru când avem un atac de panică sau ce înseamnă fiecare senzație din anxietatea generalizată.

Cu cât înțelegem mai bine fenomenul, cu atât el se transformă din acel Bau-Bau îngrozitor și fioros, într-un spiriduș mai prietenos cu care putem începe să trăim în primă fază.

Cel mai mult durează această faza de transformare din ceva înfricoșător în ceva cu care putem trăi. Adică procesul de acceptare al senzațiilor și de înțelegere a lor. Când nu te mai lupți cu senzațiile, ci pur și simplu le lași să fie, ești aproape la jumătatea vindecării.

Îți voi explică pe înțelesul tău ce este psihoza sau schizofrenia (în popor nebunia) și de ce nu este cazul tău.

Apoi, după ce ne acomodăm cu toate aceste lucruri, trecem în etapele de restructurare a gândurilor nerealiste și la explorarea schemei de gândire dobândită în timp ca mecanisme de autoparare. Aici intervine cu succes terapia cognitiv-comportamentală.

Istoricul de viață este pe lista noastră și împreună “dezgropăm” trecutul și găsim acele  comportamente dăunătoare (de obicei ale celor din familie) care te-au afectat emoțional. Acest lucru nu înseamnă că încercăm să găsim vinovați. Ci înseamnă că dăm un sens manifestărilor tale anxioase și le integrăm în mod sănătos în prezentul tău de adult.

Vor fi uneori și teme pentru acasă. De asemenea vei primi și materiale printate cu informații pe înțelesul tău despre anxietate.

Exercițiile de expunere treptată și de imagerie și relaxare reprezintă în terapie modul corect de a prelua controlul.

Te încurajez să ții un jurnal al procesului. Chiar dacă pare absolut banal și plictisitor, pe mine m-a ajutat în trecut să identific progresul sau îmi amintesc că anumite senzații au mai fost, se repetă și nu am pățit nimic. Jurnalul are acest rol de normalizare și reamintire că nu există pericole reale.

Terapia cognitiv-comportamentală are ca scop identificarea credințelor legate de costurile și beneficiile îngrijorării. Te ajută să recunoști diferențele dintre îngrijorarea productivă și cea neproductivă.

În timpul în care ești angajat/a în vindecarea anxietății, este bine să ne oferim timp suficient. Dacă punem presiune pe noi, rezultatele vor întârzia să apară. Recomand, deși știu cât e de greu, să abandonezi orice nevoie de control și doar să crezi că poți să  reziști senzațiilor. Îți reamintesc că prin dorința de a controla, menținem toate senzațiile și gândurile iraționale.

Progresul vine pe neașteptate și nu atunci când căutăm zilnic o schimbare evidentă. Adică mai bine ne concentrăm pe obiectivul nostru, pe expunere și pe acceptare decât pe o monitorizare compulsivă (de tipul: “mă simt la fel, nu s-a schimbat nimic”, deci: “n-o să reușesc”). 

Te îndemn să pornești la drum!

Decizia ta de a merge până la final este importantă. Sunt oameni care au depășit corect anxietatea și care odată cu ea, s-au maturizat și au ajuns mai puternici decât înainte.

Eu personal, sunt recunoscătoare că am trecut prin această provocare. Fără ea, nu aș fi fost astăzi omul care sunt.

Descoperă și tu că anxietatea nu este altceva decât o cale către evoluție și dezvoltare și peste un timp, vei zâmbi mai puternic/a și mai sigur/a pe tine.

Investiția în propria persoană este cea mai bună alegere. Descoperă acel potențial al tău care te va ajută să înțelegi, să schimbi, să trăiești.

Totul despre anxietate

Propria experiență

Sunt psiholog, dar asta nu înseamnă că nu sunt om. Psihologii sunt văzuți ca niște ființe impecabile, fără greșeală și fără probleme, adică “perfecte”. Zâmbesc când aud asta. Și îmi zic în mintea mea că fără o experiență personală de trăiri, “balauri” mulți și apoi o dezvoltare personală sănătoasă, cine ar putea să facă terapie doar din manual?

Experiențele, traumele emoționale și stilul de gândire din trecut au declanșat în viața mea momente grele și dureroase.

Mi-a luat ceva timp să pot să scriu despre asta și să le vorbesc celorlalți despre experiența mea cu cu anxietatea. Oamenii sunt obișnuiți să-i judece pe alții și asta ne reține să fim liberi și deschiși. Cu cât am observat că îi pot ajuta și mai mult pe clienții mei din cabinet cu câteva cuvinte din propria experiență, cu atât am înțeles că e nevoie să fiu deschisă. Pentru că a ne conecta ca oameni este primul pas în terapie. Și pot înțelege foarte bine că cei cu anxietate au rețineri în a vorbi despre problema lor din teama de a nu fi judecați.

În timp, am învățat să îmbin armonios și echilibrat intervenția terapeutică teoretică cu înțelegerea mea subiectivă în ceea ce privește anxietatea generalizată. Rezultatele sunt cu adevărat spectaculoase. Cea mai mare bucurie a mea este să-i pot ajuta pe cei care se confruntă cu această problema pentru că știu cum e. În urmă cu ani de ani de zile, mi-am zis că dacă eu reușit să depășesc anxietatea, înseamnă că se poate. Și tu poți.

Se întâmpla în jurul anului 2011, să am șansa să trec prin stări de anxietate. Perioada pe care acum numesc cu mândrie etapa mea de dezvoltare și schimbare. Am scris corect, a fost o șansă pentru mine, o oportunitate să ajung la o nouă percepție asupra vieții. A fost startul către mai bine. Desigur că la vremea respectivă, nu m-aș fi exprimat așa. Dimpotrivă, spuneam că trăiesc cel mai groaznic lucru din lume.

Anxietatea mi s-a instalat confortabil, ca la ea acasă, după câteva episoade zdravene de atacuri de panică. Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce e vorba. În vremea respectivă nu era atât de mediatizat și discutat aspectul anxietății. Așa că începusem riguros să mă caut pe la medici de toate posibilele boli din lume. În mintea mea imi imaginam toate bolile: cancer, boli de inimă, vertij, probleme cu tiroida sau neurologice, chiar și boala lyme. Fascinant era că toate analizele erau nu doar bune, ba chiar perfecte.
Lucrul asta nu mă bucura pentru că eu nu mă simțeam de fapt bine. Parcă mi-aș fi dorit să îmi găsească ceva, să tratez și la revedere senzații de rău. Lucrurile nu au stat chiar așa. Pe măsură ce aflam că nu am nimic somatic, parcă mai tare mă îngrijoram. Pentru că nu știam exact ce este.

Pe forumuri, aproape toți scriau că nu se iese din anxietate niciodată. Am apelat la tot felul de metode alternative: luam calciu, glucoză, tratament homeopat, mergeam la masaj și la acupunctură. Fără rezultat. Abia când am înțeles puțin mai bine despre ce e vorba, am început psihoterapia. Și asta a fost salvarea mea. Am intrat în contact cu mine pentru prima dată și cu gândurile mele lăsate până atunci în voia lor.

După câteva luni, am ieșit din cercul vicios al anxietății, am făcut multe schimbări în viață și am muncit mult să ajung ceea ce sunt astăzi. Și nu mă voi opri. Te încurajez să descoperi și tu cum e să fii bine cu tine. 

Ce este anxietatea?

Anxietatea generalizată este o manifestare a gândurilor iraționale prin comportamente de evitare și control. Este o stare de teamă permanentă care te însoțește peste tot și care îți limitează viață. Pentru mine, anxietatea devenise un stil de viață. Unul neplăcut desigur.

Trăiam cu gânduri de îngrijorare: pentru sănătatea mea, pentru sănătatea celor dragi, pentru viitor, pentru moarte, pentru situația financiară, pentru tot și pentru nimic. Această îngrijorare o resimțeam fizic prin dureri de cap, amețeli, apăsare în piept, respirație îngreunată, o stare generală de rău. Aveam gânduri obsesive cum că m-aș face de râs dacă aș face ceva nepotrivit sau că la un moment dat, mintea mea va obosi și va ceda.

Agorafobia devenise partenera mea de viață. Cumpărăturile sau călătoriile? Erau doar un vis sau istorie. 

Cum gândim când avem anxietate?

Anxietatea clinică este cea mai frecventă tulburare anxioasă. Ea apare în urma unor experiențe de viață acumulate și a unei gândiri disfuncționale legate de lucruri pe care nu le putem controla. Persoanele cu anxietate par să fie îngrijorate de faptul că li se vor întâmplă lucruri rele. Ele cred că, deoarece sunt îngrijorate, chiar li se va întâmpla ceva rău, adică se folosesc de emoțiile și senzațiile lor ca de niște dovezi pentru a întări în mintea lor existența unui posibil pericol. Șirul lucrurilor pentru care ne îngrijorăm nu are
sfârșit. Chiar și în cazul situațiilor care se rezolva cu bine, tot există un gând că ceva rău abia de-acum înainte urmează să apară. 

Îngrijorarea se extinde și în sfera situațiilor în care noi nu avem control și ne gândim că “vom înnebuni din cauza îngrijorării” sau că “îngrijorarea sau senzațiile ne vor îmbolnăvi”.

Ce facem când avem anxietate? Vrem să o controlăm! Prin nevoia de control menținem mecanismul care practic a dus la apariția ei.

În afara senzațiilor fizice de agitație interioară, amețeli, senzația de leșin și sufocare, oboseală și lipsa concentrării, extrasistole și apăsare în piept, anxietatea se manifestă prin gândire. Acordăm o atenție sporită scenariilor și ne imaginăm doar situații negative.

Specific în anxietate, gândirea catastrofică este cea care predomină.

Dacă treci prin episoade de anxietate sau te știi având o personalitate anxioasă
dintotdeauna, s-ar putea să regăsești în tiparul tău de gândire următoarele idei:
-ceva rău urmează să mi se întâmple
-cred că trăiesc amenințat/ă de viață, de oameni, că sunt judecat/ă  mereu de ceilalți sau
că mă voi face de râs
-îmi imaginez că voi pierde bani și/sau că voi fi părăsit/ă
-ceilalți sunt superiori iar eu inferior
-temeri pentru viitor, pentru viață, pentru lume
-gânduri recurente legate de moarte și boli
-gânduri critice și de evaluare negativă
-confuzie mentală

Cum ne comportăm în anxietate?

Dacă treci prin această tulburare chiar în aceste momente, cu siguranță vei recunoaște cele mai multe comportamente pe care o persoană cu anxietate le are:

-porți cu tine apă și medicamente pe care le iei la nevoie
-ai mereu o telefonul la tine
-ai o persoană de încredere pe care o suni atunci când simți că senzațiile încep
-porți în buzunar adresa și un număr de telefon, în caz că ți se face rău să fie contactată familia
-ții la tine o pungă de hârtie pentru reglarea respirației
-cauți mereu cel mai scurt drum sau modalități de amâna o plecare de acasă
-conduci pe bandă lentă
-când pleci într-un oraș nou, verifici în avans unde sunt spitalele și clinicile private
-îți distragi atenția facând tot feluri de activități
-te încordezi, respiri controlat, oftezi des
-te sprijini pe căruciorul de la cumpărături ca să nu leșini
-dimineața amâni să te dai jos din pat (patul poate fi o zonă de siguranță)
-nu mai faci sport și/sau sex
-eviți să te plimbi când este foarte cald afară sau noapte
-renunți la fumat și/sau consum de alcool


Aceste comportamente îți limitează viața și au ca și consecință o formă de depresie asociată anxietății. De asemenea, începi să crezi tot mai mult despre tine că ești inferior celorlalți și apare nostalgia vremurilor trecute când puteai face (aproape) orice.


Ce anume  menține anxietatea? 

Frica de senzații și cercul vicios al gândirii catastrofice fac să te afunzi și mai tare în anxietate. Dacă în primă fază, cumulul de experiențe de viață și de gânduri au declanșat atacurile de panică, acum în prin plan se află chiar senzațiile și simptomele care s-au transformat într-un fel de pericole “reale”. Cumva, acum anxietatea ta este justificată de niște simptome și frici bazate pe o problema sau o “boală”. Iar concentarea rămâne pe cum să controlezi aceste simptome și pe interiorul tău.

Foarte probabil că ai încercat să controlezi gândurile și simptomele în diferite moduri.
Dar fără rezultate.

Controlul crește anxietatea. De ce? Pentru simplul fapt că îți dai seama că  nu se modifică nimic și asta te sperie și mai mult.

Evitarea este ea un dușman al vindecării. Cu cât eviți să te expui la activități care
provoacă acele stări neplăcute, cu atât mintea ta va înțelege că există într-adevăr un
pericol.

Evitarea înseamnă menținere.

Felul în care crezi și ești motivat să depășești anxietatea are un rol maxim în vindecare. Dacă iei în calcul poveștile de pe forumuri sau de la oamenii care au abordat anxietatea incorect, vei rămâne în zona de neîncredere.

Familia și apropiații sunt oamenii care te pot ajuta. Asta în cazul în care ai șansa să te înțeleagă. Cu siguranță vei găsi măcar o persoană care să te asculte și să înțeleagă prin ce treci. Dar dacă ascunzi sau negi mai mult această tulburare, atunci ea devine mai prezentă. Important este să comunici despre problema ta și să cauți și ajutor de specialitate.

Negarea și rușinea  cresc anxietatea. 

Posibile cauze ale anxietății

“De ce am ajuns să fac eu anxietate?“ o întrebare care se află mereu în mintea tuturor.

Cauzele sunt multiple și cele mai multe au legătură cu trecutul tău de viață. Se tot acumulează niște emoții și trăiri, cum ar numi oamenii, emoții negative.

În momentul în care treci prin situații actuale mai dificile sau este o perioadă în care te îngrijorezi mai mult, apare primul atac de panică sau primul episod de anxietate.

Scenariile de viață din copilăria ta au contribuit la modul cum te raportezi la tine și la alții. Iată câteva exemple:

-unul dintre părinți (de obicei mama) era/este genul care se panicheaza din orice și vede
viața că fiind grea și periculoasă: ai învățat și tu că există pericole la tot pasul
-critică din partea părinților, pedepse fizice și deprivare emoțională (nu îți acordau atenție
și afecțiune): ai învățat că nu ești suficient de bun
-ai fost comparat/ ă cu alții și nu făceai nimic bine: ai învățat că ești incapabil, că nu
poți

-experiența bolii unei persoane apropiate sau decesul cuiva drag: ai învățat că omul este
firav și expus morții
-hiperprotecția părinților ( “ai grijă să nu pățești ceva!”): ai învățat că tu nu poți avea
grijă de tine, că ești dependent de alții

-bullying, neacceptare: ai învățat că alții te judecă
-senzația de lipsă de protecție în familie: ai învățat că tu ești supra-responsabilizat pentru
tine și pentru alții

-abuz fizic, emoțional sau sexual: ai învățat că vei fi abuzat și să nu ai încredere în
ceilalți

-comportament exploziv, violent, rigid, ironic al părinților, critic (scade mult încrederea
în sine a copilului): ai învățat să te supui.

Oricare din aceste situații pe care le-ai trăit și-a pus amprenta pe dezvoltarea ta ca adult.

Gândurile pornite din traumele copilăriei pot fi rezumate la:
– nu sunt suficient/ă de bun
– nu mă descurc
– lumea este rea și plină de pericole
– oamenii mă vor părăsi, nu merit să fiu fericit/ă
– întotdeauna e cineva mai bun decât mine
– sunt sigura persoană care are grijă de mine, sunt responsabil/ă pentru mine
– trebuie să fiu perfect/ă

Starea de anxietate nu este altceva decât o teamă permanentă că ceva nu este în regulă la
tine sau la ceilalți. Te simți amenințat ca și cum ceva rău urmează să se întâmple.

Adevărul este că acele gânduri catastrofice se desfășoară mai mult în mintea noastră decât în realitate.


Câte din scenariile pe care ți le-ai imaginat până acum s-au și întâmplat în realitate?

Abordarea corectă se face prin psihoterapie, uneori este nevoie și de tratament medicamentos. Află mai multe despre cum vindecam anxietatea cu ajutorul psihoterapiei:

Cum de vindecam de anxietate.

Alegerea de a te vindeca de anxietate îți poate aduce beneficiul libertații. Dar dacă alegi să rămâi în anxietate, înseamnă tot un fel de beneficiu, acela de a rămâne în “zona de confort” și stagnare. 


Te îndemn să alegi să descoperi varianta ta cea bună și  sunt aici să te ajut să depășești dificultatea în care te afli.

Atacul de panică

Atunci când trăiești primul atac de panică este o experiență de neînțeles.

Iar când nu înțelegem ceva, atunci se produce și mai multă teamă. Efectul este de menținere a gândurilor noastre anxioase și catastrofice și duce mai târziu la apariția altor atacuri de panică.

În acest articol voi vorbi despre acele semnale care reprezintă și înseamnă un atac de panică pentru ca tu să intelegi cât bine prin ce treci. Este foarte important ca într-o primă fază să știm cum să recunoaștem un atac de panică. Chiar dacă deja am avut unul sau mai multe episoade de anxietate în trecut, nu e niciodată prea târziu să ne informăm corect despre modul în care acestea se manifestă. Și asta pentru că ne ajută să ne convingem că acele senzații extrem de neplăcute nu reprezintă altceva decât un atac de panică. Desigur că, un atac de panică nu este tocmai plăcut de trăit, însă nici NU înseamnă că vei muri așa
cum se simte la momentul acela.

Suntem cu totii de-acord că senzațiile de panică sunt intense și le dăm o interpretare catastrofică. Ele apar de nicăieri, iar teama că vei muri în orice secundă te face să nu-ți mai iei gândul de la acest moment ciudat și înfricoșător.
Speriat de ce se întamplă, începi să îți pui întrebări frecvente de genul:

“Ce este în neregulă cu mine?”
“Oare am ceva?”
“De ce mi se întâmplă mie asta?”
“Dacă o să mor?”
“De la ce am făcut atac de panică?

Cum apar primele atacuri de panică? 

Adesea, debutul are loc “fără niciun motiv” și se întâmplă în locuri publice: pe stradă, în
metrou, la birou, la cinematograf, în mașină sau chiar acasă.
Primul meu atac de panică a fost în mașină, al doilea la fel. Mi le amintesc în cel mai mic
detaliu.


Vrei să știi povestea mea?

Eram la volan, când am simțit cum scaunul îmi pleacă de sub mine și că nu mai țin direcția. M-a cuprins o căldură puternică în corp și o stare de agitație cum n-am mai simțit vreodată. Trebuia să opresc imediat, dar parcă nu mai puteam nici să iau această decizie simplă. Eram cuprinsă de groază și frica nu mă lăsa să mai gândesc rațional. După ce am oprit, mi-am dat seama cât de tare îmi bate inima. Proba de rezistență de la bac era un fleac pe lângă ce puls simțeam acum. Era clar în mintea mea: “acum voi muri.” Gândul asta mi-a intensificat și mai tare frica. „Dar nu vreau să mor”, îmi spuneam. Eram atât de agitată încât dădeam ture în jurul mașinii și nu eram în stare să formez numărul ambulanței. Nu mai puteam să respir.  Mă luptam cu mine să reușesc să mă țin în viață inspirând și pe nas și pe gură. Gândurile erau de-a valma și ma simțeam ca într-un labirint al groazei care nu se mai sfârșește. Apoi m-am liniștit, nu am murit. Când ajunsese ambulanța, eu eram deja mai bine. Dar gândul meu a rămas fixat pe acel moment. De atunci a început totul: anticiparea altor atacuri de panică și frica de moarte. 

Pe atunci nu eram psiholog. Departe de mine să am cea mai mică idee despre ce se întâmpla.

Din acel moment a început o luptă în interiorul meu. Mă simțeam ca într-un carusel stricat și nimeni nu știa să îl oprească. Amețeam și nu mă simțeam reală. Credeam, la fel cum crezi și tu probabil, că voi muri. Și chiar dacă “scăpam” o dată, îmi imaginam că dată viitoare nu mai am “norocul” ăsta. Într-adevăr, doar cine a trăit un atac de panică, poate înțelege despre ce e vorba. Este o trăire foarte subiectivă și intensă, greu de pus în cuvinte.

Cauzele atacului de panică

Nu este nevoie să se întâmple ceva anume în acel moment al atacului de panică. Poate să existe un factor declanșator,dar de multe ori este unul neînsemnat. În experiența mea, atacul de panică mi-a fost declanșat în trafic în timp ce conduceam pe autostradă. Nu era prima dată când făceam asta, deci motivul în sine nu este acesta, dar a apărut în acel context. O clientă îmi povestea cum primul atac l-a trăit în metrou. La fel, nu era prima dată când ea calătorea cu acest mijloc de transport. Cu alte cuvinte, atacul de panică este declanșat de niște motive care în sine nu reprezintă un pericol, decât dacă nu apare într-o
situație amenințătoare reală: ex. cutremur, atac, accident etc.

Și te întrebi acum: “Bine și atunci de ce apare?”

Atacul de panică apare ca rezultat al stilului de viață, de gândire, al experiențelor din perioada timpurie (copilăria) și la modul cum ne simțim noi în relație cu noi înșine.

Și nu doar asta. Corpul nostru este construit, încă de când suntem noi pe pământ, să supraviețuiască. Există un sistem nervos vegetativ, (alcătuit din sistemul nervos simpatic și parasimpatic), care este răspunzător pentru reglarea funcțiilor corpului. Un rol importat este că atunci când suntem în pericol el se activează și asta ne ajută să ne salvăm eliberând la adrenalină în corp. Probabil ai aflat de răspunsul luptă, fugi sau îngheață. În engleză sunt cunoscute sub formă fight/flight or freeze. Nu este nevoie să cunoști multă neuropsihologie. Este important să știi doar că noi ca oameni, suntem construiți în felul acesta și că acest sistem nervos are un rol bine definit și el se manifestă fie că vrem noi sau nu. Dacă în vremurile primitive, când existau multe pericole reale pentru supraviețuire, acest rol era bine-venit, în zilele noastre, fiind mai puține pericole reale, rolul lui de protecție nu pare să fie pe placul nostru. În absența acelor pericole reale din trecut (animale salbatice, triburi dușmane sau alte amenințări), în viața noastră de acum,
ele au fost înlocuite cu îngrijorările. Gândurile negative care au legătură cu tine, cu viața, cu societatea, reprezintă amenințarea noastră din ziua de astăzi.

Ce este un atac de panică?

Un atac de panică, înseamnă un episod de frică foarte puternică. Această teamă nu apare în contextul unei amenințări fizice.

Un atac de panică nu înseamnă „nebunie” sau că vei înnebuni. Nu înseamnă nici că vei muri. Înseamnă că ceva e prea mult pentru tine sau prea puțin, iar corpul tău te anunță, prin somatizare, să te oprești sau să schimbi ceva. 

Mintea noastră nu face diferența între un pericol real și unul imaginar, iar modul de supraviețuire apare în ambele cazuri la fel.

Care sunt pericolele imaginare? Ele sunt reprezentate de gândurile nostre, ideile și felul cum ne raportăm la viață și la oameni.

Poate te gândești intens că nu ești suficient de bun, că nu vei reuși, că te va părăsi partenerul, că vei da faliment, că oamenii nu te plac, că nu vei mai găsi alt loc de muncă, că ești răspunzător pentru alții sau viața lor. Exemplele pot continua. Completează chiar tu care sunt gândurile tale de îngrijorare. Repetând aceste idei în mintea ta, ele devin automate și încep să reprezinte un pericol adevărat, chiar dac ă este imaginar. În sensul că nu toate aceste gânduri se vor și întâmpla. Uităm însă că atunci când suntem cu adevărat în fața unei probleme, ne mobilizăm și găsim soluții sau devenim puternici. 

Îngrijorarea devine în timp un mod de gândire natural iar mintea noastră începe să creadă
că sunt „pericole” la tot pasul.

Întrebările de tip “dacă” ne fac sa rămânem blocați în propriile scenarii și să uităm să trăim în realitate.

Cum recunosc un atac de panică?

Dacă citești acest articol, cel mai probabil ai simțit pe pielea ta aceste senzații. Iar pentru a te reasigura, îți amintesc că atacul de panică se manifestă prin: 
– inima îți bate tare și simți ca o apăsare în piept
– nu mai poți să respiri bine și ai senzația că te sufoci, că rămâi fără aer
– resimți o agitație puternică în corp și nu poți sta locului
– mintea o simți tulburată și crezi că vei înnebuni
– nu mai știi unde te afli și ce se întâmplă cu tine
– crezi că o să mori și te lupți să controlezi asta
– transpiri și îți tremură tot corpul
– simți că nu mai ai echilibru și că vei leșina în orice moment

Nu e ușor să treci prin asta, cu atât mai mult că cei din jur nu te înțeleg. Rămâi blocat în acel moment bizar și te întrebi dacă se va mai repeta și dacă va fi și mai rău data viitoare.

De cele mai multe ori se produc și alte atacuri de panică deoarece deja ne temem de experiența trăită.  Practic, primul atac de panică da startul unui șir de gânduri de îngrijoarare și frică. Se transformă într-un pericol așa-zis real și devine gândul nostru central.

Poți înlocui întrebarea “de ce mi se întâmplă mie asta?” cu alta nouă: “ce am de făcut să mă vindec?”

Poate că procesul prin care treci are un scop. Să înveți să restructurezi gândurile nerealiste, să le elimini pe cele iraționale, să înveți să crezi în tine mai mult și să devii o persoană independentă. Acesta este rolul anxietății. Te poți “împrieteni” cu anxietatea și astfel să te vindeci.

Psihoterapia poate fi un aliat bun pentru tine. Te ajută să înțelegi mai bine care este mecanismul anxietății, cum poți restructura gândurile iraționale și să îți găsești echilibrul emoțional. Cu multă perseverență și motivație anxietatea poate fi depășită pentru ca tu să îți poți relua cursul normal al vieții.


Despre cum poți să te vindeci de atacuri de panică, te invit să citești articolul despre
psihoterapia anxietății:

Cum ne vindecăm de anxietate?

Despre cum e să te simți folosit

Pentru că sunt și eu o ființă omenească, nu perfectă și atotștiutoare cum ar crede unii despre psihologi, mi s-au întâmplat și mie lucruri care se întâmplă de obicei oamenilor.

Spun că nu sunt perfectă pentru că de multe ori mi s-a pretins să am un comportament luat din cărți și pus direct și prelucrat în relațiile cu oamenii.  Pentru că sunt psiholog și “trebuie” să știu. Ei bine, mă bucur că nu pot să fiu din cărți pentru că altfel n-aș mai simți atât de intens emoțiile.

Și pentru că a venit vorba de emoții, îmi vine în minte una despre care am vorbit mai puțin. Acea emoție bizară, mai greu de pus în cuvinte, în care te simți “folosit”. Mereu îmi zic să fiu atentă și să cântăresc mai bine situațiile în care intru. Cred că toți ne zicem asta. Să gândesc la “rece” și să nu mă implic emoțional. Este o capcană. Din experiența mea, acest lucru este imposibil. Nici nu aș putea să îndrum pe cineva vreodată să despartă emoția de rațiune. Poate să le îmbine cu o stare mai prezentă de conștiință.

Să revin la emoția despre care îmi propun să îți vorbesc: aceea de a te simți folosit.

De-a lungul vieții m-am întâlnit de câteva ori cu acest sentiment. În ultima perioadă reușisem să mă feresc bine de el. Am fugit eu ce am fugit, dar într-o secundă de neatenție și oboseală, m-a prins din urmă. Și știi la ce mă refer când spun că m-a prins?

Mă refer la faptul că oricare dintre noi, fără excepție, fugim de câte ceva ce credem că nu putem gestiona. Evităm pentru că nu vrem să suferim. Clasica metodă de autoapărare (fuga sau evitarea) dă rezultate, dar nu garantează și permanența lor. 

Cum se simte?

A te simți folosit, este o trăire completă. Este atât un gând cât și o emoție. Un cocktail care poate fi extrem de toxic atunci când ți-l “oferă” cineva. 

Personal, eu îl trăiesc ca un soi de enervare cu frustrare, un sentiment de neajutorare și nedreptate, ca și cum ți s-ar fi furat ceva. Reacția? Îți vine să plângi și să spargi ceva în același timp. Îți vine să plângi in primul rând pentru tine, nu după cineva. Tristețea și furia apar simultan. Pe de o parte vorbim de gândul de neîncredere în oameni și de sentimentul de neapreciere, pe de altă parte, dorești să obții cu orice preț atenția și recunoașterea acelei persoane care te face să te simți neimportant. 

Te simți folosit atunci când dai mult și primești puțin. În relațiile de cuplu este des întâlnit scenariul când unul dintre parteneri face orice ca să-l mulțumească pe celălalt din dorința de a nu-l pierde și de a păstra o armonie. În timp, aceste lucruri duc la resentimente, furie și retragere. 

Oferi mult pentru că speri ca într-o zi se va ajunge la un echilibru. 

Fie că ești bărbat sau femeie, se simte la fel. Iar atunci când te simți folosit este ca și cum tu nu contezi. Ca și cum cineva te aruncă și nu mai are nevoie de tine. Te simți mințit și asta te înfurie pentru că ai dat voie să se întâmple acest lucru. Trăim de multe ori acest gen de minciună și o acceptăm într-un fel conștient. Știm că ea există și rămânem în ea.

Emoția asta de a fi folosit, te zdruncină atât de mult încât, atunci când nu mai poți, îți vine să zici: “mai bine îmi dădea o palmă, durea mai puțin”. 

În ce situații apare?

Te simți folosit in raport cu ceilalți. La serviciu, în relațiile de iubire, de prieteni sau chiar de persoane necunoscute. Însă cu cât persoana care te face să te simți așa este mai importantă pentru tine, cu atât durerea este mai mare. Ai zice că un om care te iubește n-ar putea să îți producă suferință și te încrezi în el așa cum te-ai încredere în propria persoană. Și faci lucruri pentru acel om, exact cum le-ai face pentru tine dacă te-ai diviza în două.

E ca și când mergi pe stradă liniștit și dintr-o dată vezi un om sărac. Îți activezi compasiunea și îl lași pe acel om să se apropie de tine. Îți cere ceva. Privești în ochii lui și îți dai seama că are nevoie de ajutor. “Cum ar fi dacă eram eu în locul lui?”, îți zici poate în gândul tău. Deschizi portofelul și îi întinzi o bancnotă. Vrei să îl ajuți. Supriză! Omul se transformă brusc, îți fură tot portofelul și fuge. Rămâi într-o stare de șoc și nu-ți vine să crezi ce se întâmplă.

Dar când vorbim de furtul de emoții, rana este chiar și mai mare.

Iată câteva semne care îți arată că cineva se folosește de tine:

  • Ești nevoit/ă să sări mereu în ajutorul persoanei care are nevoie de tine, chiar și fără îți ceară
  • Nu îți sunt apreciate gesturile. Dacă persoana respectivă nu își exprimă recunoștința pentru gesturile pe care le faci, este un semn că se folosește de tine.
  • Te caută doar atunci când are nevoie să îi faci o favoare sau să-i fii alături emoțional

Există două tipuri de manipulatori care obțin mereu ceva de la tine: “agresorul” și “victima”. Un manipulator agresor îți induce o senzație de frică permanentă folosind amenințări, intimidări și critică excesivă pentru a te controla. Manipulatorul victimă aprinde in interiorul tău un sentiment de vină și nevoia de a-l salva prin faptul că pare mereu rănit și neajutorat. 

Relațiile de cuplu aduc astfel de momente. Unul oferă mai mult decât altul. Iar când dezechilbrul este prea mare, apar momente furtunoase. Cel folosit se revoltă, suferă, dar de multe ori nu iese imediat din relație. Rămâne acolo, crezând că doar “i se pare”, așa cum îi transmite celălalt.  Și ce face? Oferă în continuare și mai mult în speranța că i se vor recunoaște meritele. Sunt și cazuri fericite, în care situația se reglează. 

În celelalte cazuri, cel care oferă mult rămâne să simtă mai departe neapreciere și respingere. 

Se întâmplă astfel de momente și la serviciu. Atunci când ți se cer extra sarcini, nu-ți sunt recompensate orele suplimentare sau munca ta este atribuită ca merite altor persoane. 

Ce  fac când mă simt folosit?

Ca oricare om care trece printr-o așa emoție, ultima oară când am simțit asta, m-a pus la pământ. Nu există să treci prin niște trăiri puternice fără ca la început să fii răpus.

Este faza aceea în care te întrebi de ce nu ai avut ochii să vezi adevărul, în care te întrebi de ce ai meritat asta, în care îți vine să-ți dai palme de ciudă.

E normal să ne manifestăm așa.

Mai departe intervine și partea dezvoltată a mea. Fac o analiză și mă întreb: “cu ce te ajută să mă enervez?” Tot eu îmi răspund singură: “la nimic, oricum nu pot schimba nimic, ba chiar îmi dăunează să rămân blocată în felul asta”.

Apoi mă întreb în continuare: “Există o parte bună în toată povestea asta?” Și sigur există, poate nu o văd  fix acum. De-a lungul vieții mele, fără nicio excepție și doresc să subliniez asta, tot ce părea să fie groaznic și dureros m-a ajutat să urc și mai mult pe treptele dezvoltării mele.

Am o recunoștință imensă tuturor evenimentelor și oamenilor care au contribuit la ceea ce sunt acum. Și cred că dacă n-aș simți subiectiv tot ceea ce poate simți în viața lui un om, nu aș fi putut să-i înțeleg pe oamenii care vin la terapie.

Fiecare trăire mă duce mai aproape de a oferi suport cât mai real celor care au nevoie de mine. 

Dar să revenim la tema principală: “ce să fac când mă simt folosit?”

În primul rând să îți aduni forța necesară să oprești povestea toxică în care te afli. E  greu pentru că pare neterminat, tu ai dat, nu ai primit și vrea să recuperezi “investiția” și să primești recunoștință de la celălalt. Cel mai dificil este să închei lucruri neterminate, care se puteau întâmpla “altfel”. Tendința este să investești și mai mult. 

Dacă decizi să ieși din poveste, atunci povara începe să dispară. Ai poate lucruri de oferit, emoții sincere, timp, respect și fericire.

Oferă-ți aceste lucruri ție. Știu că acest lucru presupune ceva efort pentru poate nu stă în obișnuința ta. Dar întreabă-te: cât de mult mai poți pierde?

Îmi vine în minte chiar acum o situație care face parte tot din categoria pierdere-câștig. 

Cu mulți ani în urmă, înainte să fi început  să studiez psihologia, am avut un mic bussines în orașul în care locuiam atunci. Din motive diferite, nu era cel mai fericit mod de a-mi câștig existența. Vedeam asta și mă apăsa că nu merge așa cum mi-aș dori. Deși eram implicată și investeam tot mai mult. Cum am zis, mă apăsa tot mai mult și îmi aducea mai mult nefericire decât bucurie și câștig.

Citind o carte a lui Dale Carnegie, mi-au rămas ochii asupra unui paragraf. Am avut acel moment de iluminare. Este momentul să pun stop pierderii. Cu cât investesc mai mult cu atât pierd mai mult. Când mă voi opri, se va opri și pierderea mea. Tot ce trebuie să fac este să accept pierderea de până acum.

Am păstrat de atunci cu un lucru extrem de important în mintea mea: cu cât opresc mai repede pierderea, cu atât suferința este mai mică.

Ți-am dat acest exemplu pentru că așa am aplicat și în relațiile toxice cu oamenii. Este un lucru verificat. Să analizezi pierderea și să o oprești cât mai repede este modul în care îți poți recăpăta liniștea. Asta desigur, după ce ai făcut tot ce putea face înainte să renunți.

Frustrarea se transformă în liniște și poți vedea foarte clar ce ai de făcut mai departe.

Și așa am început să zâmbesc din nou.

Îmi place să zâmbesc și asta îmi da putere.

Uneori oamenii vor să-ți ia zâmbetul, unii chiar reușesc.

Însă în fiecare întâmplare neplăcută există și o parte bună.

Și ori de câte ori, ceilalți vor să mă întristeze, voit sau nevoit, merg mai departe, doar nu o să opresc tocmai acum. Acest lucru ți-l doresc și ție, fie că ești femeie sau bărbat și te invit, la final de articol, să ai un moment de reflecție și să te gândești la ce nu este drept față de tine și ai vrea să ai puterea să oprești.

Rana de abandon

Despre rana mea de abandon

Când am descoperit pt prima dată ce înseamnă schema abandonului, am fost chiar surprinsă. Am aflat motivul pentru care îmi era atât teamă să pierd oameni din viața mea. În vremea adolescenței și în prima parte a vieții de adult, mă agățam cu toată ființa de prieteni sau de o relație care însemna ceva mai mult pentru mine și făceam tot posibilul să păstrez acești oameni.

Frica era cea care mă ghida să mă port așa. Nu eram prea conștientă de comportamentul meu. Sau mai bine zis, nu știam cum să fac altfel. Întrebarea este despre ce frică este vorba. Răspunsul vine acum ușor: frica de singurătate. Deși aveam o familie completă și prezentă fizic, ceva lipsea. Iar eu nu aveam nici cea mai mică idee cum să cer.

Această capcană avea o forță emoțională deosebită care îmi crea adesea blocaje. Gândul că n-aș fi suficient de bună, sentimentul de însingurare și lipsa de iubire mă făceau să rămân într-o luptă cu mine și cu lumea. Nevoia permanentă de a primi dovezi constante pentru a mă simți în siguranță mă epuizau și nu mai eram atentă la propria persoană. Mă afecta orice cuvânt și dădeam ușor interpretări. Făceam scenarii în mintea mea și mă temeam să nu fiu exclusă. Îmi amintesc chiar că aveam o prietenă bună și simțeam că o vreau doar pentru mine. Dacă ieșea cu altă prietenă și nu mă chema, mă simțeam părăsită și neimportantă. 

Găsisem o strategie chiar. Trebuia să corespund, să le fac altora pe plac, uneori chiar să renunț la demnitate.

De altfel, gelozia era un personaj principal în filmul meu. Credeam că aș putea fi ușor înlocuită și  gândul asta mă înfricoșa. Mă comparam, așa cum văzusem că mă comparau ai mei când eram la școală. Emoțional, mă aflam în stadiul în care părinții mă iubesc doar dacă ii mulțumesc.

În perioada aceea nu știam mare lucru despre mine. Eram un adult tânăr care se  privea  prin ochii celorlalți, ca într-o oglindă. Și aveam nevoie să mă validez prin cuvintele și gesturile altor oameni.

Azi văd, la rândul meu, rănile altor oameni care cerșesc iubirea cu orice preț. Sentimentul de devalorizare este cel care da startul. Acești oameni se plasează într-o poziție infantilă, purtând în permanentă gândul că nu se pot descurca singuri. Și pot să înțeleg cu ușurință acest lucru, pentru că am fost și eu acolo. 

Când apare abandonul emoțional?

Târziu am descoperit că totul pornea din primii ani de viață. Atunci am și aflat că mă priveam  printr-o oglindă falsă sau murdară. Este o imagine de sine dobândită din nevoi neîndeplinite care m-au făcut să cred că nu merit sau nu sunt suficientă. Acum nu mai simt așa. Prin această mărturisire doresc să-ți transmit că teama de abandon nu ne definește ca oameni.

Ceea ce provoacă un simptom în noi este de multe ori o traumă din copilărie, pe care n-am știut s-o depășim sau s-o integrăm. 

Pe atunci nu intrasem în procesul de autocunoaștere și dezvoltare, doar reacționam, impulsiv și sub comandă emoțională. Acum înțeleg de ce atunci când oamenii sunt reci, distanți, disperați sau răutăcioși înseamnă că ei resimt frică și tristețe. Încearcă să se apere.

Suntem fragili și suferim. Dar cum arătăm asta?  Prin furie, disperare sau retragere.   

Cauze 

Teama de abandon este sora bună cu frica de singurătate. Gândul că cineva drag ne-ar putea lăsa, ne înfioară.

Logic, am spune că e normal să ne fie dificil să ne despărțim de persoane care ne fac bine decât de cele care sunt mai degrabă toxice.

Uneori se întâmplă exact inversul. Cum este posibil așa ceva? Din nevoia de recunoaștere, persoana cu rana abandonului deschisă se va despărți mai ușor de cineva i-a oferit deja ceva (atenție, sentimente) decât de cineva de la care încă mai așteaptă recunoaștere și conexiune. Este o luptă de a se face văzut, ascultat și iubit. Exact ca un copilaș care nu are puterea să obțină mereu de la părintele lui siguranță fizică și emoțională, văzându-l adesea indisponibil.

Atunci când părintele este absent, fizic sau emoțional, copilul se simte singur în deșert. Rezultatul? Este un copil care se agață de părinte, se agită când nu primește hrană emoțională, deoarece nu este sigur că adultul va fi acolo când va avea nevoie de el.

Părintele are o disponibilitate inconstantă. El este uneori cald și prietenos, iar alteori rece și acuzator. Copilul nu știe dacă va primi sau nu siguranță și sprijin, așa că apelează automat la ceea ce funcționează: se agață.

În cazul decesului părinților,  teama de abandon se poate activa și la adulți. Predispoziție au cei cu stări de anxietate și stimă de sine scăzută. Te vezi brusc singur pe lume, chiar dacă ești mare. Partea de copil vulnerabil se activează și se blochează. Și apare gândul automat: “Ce mă fac? Nu o să mă descurc.”  Pasul următor este să te agăți de alte persoane care ar putea să te “crească”, poate partenerul de viață, prieteni sau propriul copil. Este o rană adâncă care vine atât din pierdere cât și din senzația de incapacitate.

Cel care suferă de sindromul abandonic trăiește cu teama continuă că într-o zi chiar va fi părăsit de toți. Și chiar se așteaptă la asta.

Este precum un copil într-o lume de adulți, în căutare de atașament sigur și de certitudinea clară că nu va fi părăsit niciodată.

Este adultul dependent. Acel om care este dispus chiar să se umilească doar pentru a nu pierde oamenii fără de care crede că nu poate trăi.

Să fii de acord cu niște lucruri care nu-ți plac, doar pentru a păstra pacea, este o reacție la traumă și lipsuri. 

Abuzurile fizice, sexuale sau emoționale stau și ele la baza multor trăiri. Mai mult, aici intervine și faptul că nu era nimeni acolo să te apere. Și îți aduci aminte cu tristețe că nu puteai să te aperi singur. Că aveai nevoie de protecție și nu ți-o oferea nimeni. Acum poate încă mai crezi că nu te poți apăra. Este oare adevărat? Gândește-te la următoarea întrebare.

Ce poate fi cel mai rău dacă rămâi singur o perioadă? Este mai rău decât să te umilești?

Lucrul cu abandonul 

Când le vorbesc prima dată oamenilor în terapie despre abandon, ei își imaginează scena unui orfelinat. Rămân mirați pentru că nu găsesc legătura între lipsurile emoționale și un tipar comportamental.

De exemplu: dacă tatăl pleca des de acasă când erai copil, ai dezvoltat un comportament posesiv cu soțul tău.

Sau: dacă părinții au divorțat, îți este frică să nu te părăsească partenerul de viață sau eviți să intri  într-o relație.

Sau: dacă unul din părinți era agresiv fizic și verbal cu tine, iar celălalt privea pasiv această scenă, ai simțit teroarea lipsei de apărare. Ca adult, te agățI mereu de cineva ca să te simți în siguranță.

Senzația de abandon este echivalent cu absența iubirii și a protecției. 

Un alt exemplu este atunci când părintele stabilește o interdicție, iar copilul o încalcă. Se creează cadrul prielnic pentru pedeapsă și retragerea iubirii.

Simțim rana abandonului pentru că am fost învățați cu critică, amenințări, agresiuni sau ignorare. Așa am învățat să-i mulțumim pe ceilalți cu orice preț. Altfel, vom rămâne singuri. 

Pe scurt, copilul vulnerabil din tine, rămas blocat la vârstă traumei, trăiește următoarele:

  • Se teme să nu fie părăsit
  • Nu suportă să fie singur
  • Este dependent de cineva
  • Amenință că pleacă, din dorința de a fi oprit
  • Atrage mai mult persoane indisponibile emoțional

Iubirea de sine

În prima parte ai descoperit cum lipsa iubirii declanșează teamă de abandon. Reversul este să găsești iubirea adevărată. Unde? La tine.

Auzi peste tot despre iubirea de sine. La cursuri de dezvoltare, în cărți, la prieteni. Cât de mult te-ai gândit ce înseamnă acesta iubire de sine?

La ce folosește ea? Este ca și cum te-ai îndrăgosti de cineva?

Iubirea de sine este modul cum te privești, cum îți vorbești, cum te simți atunci când ești singur.

Iată câteva întrebări care te ajută să descoperi dacă ești o persoană autonomă sau una dependentă.

Ce îți spui atunci când nu-ți iese ceva: “Ești un prost, iar ai ratat.” sau “Stai liniștit, hai să mai încercăm, sigur vei reuși până la urmă”?

Atunci când ai de luat o decizie, te bazezi pe gândirea proprie sau te îndrepți spre alții să-ți spună ce ai de făcut?

Dacă ai de ales în a te descrie dintre: “ sunt incapabil” sau “sunt adorabil” ce variantă ai alege?  

Atunci când ești singur, te bucuri adesea de șansa de a face ce îți dorești  sau suferi că nu este cineva cu tine?

Pentru schimbare, e nevoie de tine

Într-o primă fază, privim rănile în față și recunoaștem tiparele care ne-au condus până acum. Cum te-ai simțit în copilăria ta când nu erai băgat în seama și te simțeai neiubit? La ce mecanisme de apărare ai apelat? Ai căutat iubirea cu disperare în alți oameni sau te-ai retras, de teama respingerii? Ai căutat liniștea în consum de alcool, ciocolată sau jocuri? 

Dacă ne privim mai bine, în astfel de momente ne simțim ca niște copii vulnerabili. Pentru a atinge pragul de adult sănătos este neapărat necesar să te “întâlnești” cu copilul tău vulnerabil. Să îl cunoști mai bine, să îl asculți și să înveți să devii părintele lui bun. 

Cum vei face asta?

Cu răbdare, te poți îndrepta în imaginar în anii de viață timpurii. Vei găsi acolo acele momente în care te-ai simțit singur și abandonat.

Apoi îți propui să te conectezi cu copilul care suferă, să îl accepți așa trist și cu defecte, să îl mângâi și să-i spui ce simți pentru el. Să îl lași să se joace liniștit și să îi promiți că tu vei fi mereu acolo să-l aperi.

Este acel moment emoționant pentru noi, adulții, când ne întâlnim pe noi înșine mici. Este însă eliberator. 

Puntea dintre adultul de acum și copilul de atunci o reprezintă legătura pierdută care menține frica.

Poți apela la terapie. Va fi mai ușor să refaci  legatura dintre tine și copilul ta vulnerabil. Deși pare o scenă despinsă dintr-un basm, pe măsură ce intri în contact mai mult cu nevoile tale blocate în primii ani de viață, vei observă diferențe. Apar sentimentele de  compasiune, acceptare, iubire. Timpul nu poate fi dat înapoi, dar poți învăța să îți iei iubire și apreciere chiar de la tine și de la cei care pot și vor să ți le ofere.

Dragă EU, te iubesc!

Mi-a trebuit mult timp să înțeleg ce este iubirea de sine. Iar acum încă mai învăț cum s-o manifest. Nu m-a învățat nimeni. Nu văzusem în copilăria mea prea multă iubire în jur, era ținută ascunsă, foarte puțin verbalizată, aș zice spre deloc.  Deși simțeam că există iubirea, nu era de-ajuns. Mi-ar fi plăcut să aud ceva despre ea, cum este, ce este, de unde vine și cel mai important, de ce pleacă.

Pe vremea când eram copil, îmi amintesc iubirea ca pe ceva ce nu era permanent, ci doar dacă îndeplineam anumite condiții, cum ar fi să învăț o poezie, să salut cuviincios vecinii, să fiu cuminte la școală, să iau doar premiul întâi. În caz contrar, începea în mod natural  critica. Aceasta, în schimb, era foarte bine verbalizată și ajungea la mine ca o rafală de săgeți care mă doborau. Am crescut așa, păstrând gustul amar al comparațiilor și insuficienței.

Acum, mai târziu, am aflat cum se numește: iubire condiționată. 

Tata nu-mi amintesc să-mi fi spus că mă iubește vreodată.

Atunci când luam note bune, era ceva firesc, iar când luam note mici eram pedepsită.

Dacă erau chemați ai mei la școală, întotdeauna eu eram de vină și sfârșeam cu ceartă și pedeapsă.

De ziua mea, eram cel mult bătută pe umăr și mi se spunea repede și scurt “la mulți ani”.

Nu se rata nicio ocazie să fiu comparată cu copiii colegilor de la serviciu care întotdeauna erau mai buni la matematică și fizică, deși talentul meu era altul.

A trebuie să învăț să devin “puternică”, să îmi ascund defectele, să caut afecțiunea în alte locuri, să învăț să mă apar singură și să fiu atentă să nu greșesc, să fiu mereu în gardă, să îi las pe alții în fața mea și folosesc des rușinea.

Nu e vina nimănui, astfel de lucruri se învață, iar dacă pe părinții mei nu i-a învățat nimeni și au avut o relație defectuoasă la rândul lor în familie, nu au știut să ofere mai departe nici ei afecțiune, înțelegere sau acceptare.

Severitatea părintelui a fost privită și încă mai este, ca o virtute timp de multe generații.

 Am aflat apoi că povești ca cea de sus sunt cu miile. 

Să fii un părinte autoritar și să disciplinezi copiii cu severitate și retragerea iubirii însemna să îi înveți să se descurce în viață, pentru că au fost învățați de mici cu greul.

Motivația venea din pedeapsă și critică, iar fiecare greșeală era foarte bine subliniată, pentru ca cel mic să învețe să fie perfect și să corespundă așteptărilor. 

E greu când nimeni  nu-ți observă lacrimile,  nu-ți observă tristețea sau durerea, dar iti vede doar greșelile. 

Tu te-ai gândit vreodată în ce se va transforma un astfel de copil?

Într-un viitor adult nefericit…

Lipsa iubirii de sine 

Un punct comun al tuturor problemelor, indiferent de natura lor, este lipsa iubirii de sine.

Trebuie să te simți lipsit de valoare și merite ca să poți să te autosabotezi, să procrastinezi, să accepți în viața ta persoane care nu te tratează cu respect, să te simți inferior, să te îndoiești de tine și de potențialul tău, crezând că alții te vor judeca sau vor râde de tine.

Trebuie să ai o nesiguranță puternică și un atașament nesigur ca să poți să te agăți de alți oameni, în speranța că ei îți vor oferi ceee ce simți că lipsește în interiorul tău.

Târziu am înțeles cum bazele puse în perioada timpurie a vieții se reflectă în felul cum te simți, cum reacționezi și intrepretezi situații de viață, păstrând acea voce critică din trecut bine internalizată. Această voce redă fidel  mesajele care au devenit între timp ghidul subconștient al vieții tale. 

Nu ești suficient de bun/,  Nu meriți nimic/, Niciodată nu faci ce trebuie/,  Alții cum pot?/, N-o să reușești niciodată/, Gândește-te și la alții/, Ar fi fost mai bine să nu te fi născut, etc

Principalii factori cauzali care determină comportamentele noastre din prezent se găsesc ascunși adânc în trecut, în copilăria și tinerețea noastră.

Enumăr aici câțiva:  neglijarea emoțională, abuzul fizic și emoțional, pedepse severe, abandonul, retragerea afecțiunii în cazul lipsei performațelor, inversarea rolurilor. În fața acestor cauze, mecanismele nostre de autoprotecție s-au activat automat și am dezvoltat fiecare modul nostru de apărare. Bravada, agresivitatea, retragerea, perfecționismul exagerat sau sensibilitatea la critică și reproșuri sunt astfel de strategii dăunătoare care ne ajută să evităm trăirile negative.

Unde este iubirea de sine aici? Nu e, sunt doar niște moduri ne protejează pe moment de vocile trecutului, însă pe termen lung ne fac la fel de rău, pentru că ne împiedică să ne explorăm adevăratul nostru potențial și să ne conectăm cu noi înșine.

Mulți oameni trăiesc în umbra acestor factori distructivi ai trecutului, rămân supuși și continuă tiparul de viață învățat. Alții, înțeleg că nu pot rămâne în aceeași poveste nesănătoasă și plină de traume. 

Ce înțelegem prin iubire de sine?

Terapeuții și psihologii vorbesc foarte mult despre importanța iubirii de sine. Dacă te afli printre cei care încă sunt prinși în capcana trecutului, probabil nu știi exact ce este iubirea de sine și cum să ajungi să o manifești.

Mulți oameni înțeleg prin iubire de sine o formă de narcisism sau un ego supraevaluat. Alții cred că ar fi niște egoiști și că ar fi judecați de cei din jur dacă s-ar iubi mai mult. 

Ce este mai exact iubirea de sine?

Dacă aș răspunde profesional, aș zice că o formă de bine, de fericire, este atunci când ai grijă de nevoile tale fără să te sacrifici pentru alții, să acționezi ca și cum ai deține toate resursele necesare. Înseamnă să ai compasiune pentru tine, să dezvolți o voce blânda în locul celei critice și să înveți să te apreciezi. 

Dacă aș răspunde din perspectiva personală, iubirea de sine înseamnă să fiu liberă: să mă exprim, să râd, să plâng, să greșesc și să câștig, să le vorbesc oamenilor despre mine, să le zic “mulțumesc” și “scuză-mă”, să mă uit la mine și să-mi vină să mă iau în brațe, să mă bucur că exist. 

Aceste lucruri aparent simple, mie mi-au luat ani de zile să pot să le practic in mod natural și încă mai exersez. Cred că învățăm asta unii de la alții, prin încurajare, prin găsirea de modele și prin multă exercițiu. Am simțit că mă iubesc mai mult atunci când am rupt din lanțurile perfecțiunii. Paradoxal, începi să te iubești mai mult când ești imperfect.

Iubirea de sine nu însemnă gratificare, nu înseamnă să ai cea mai scumpă pereche de pantofi sau să mănânci cea mai bună mâncare la cel mai scump restaurant. Înseamnă ceva mai mult de atât.

Am descoperit că atunci când ajungi să nu te plictisești în prezența ta mai mult timp, ai ajuns să te iubești.

Cum să te iubești?

Eu nu am știut să fac asta de la început. Atunci când nu ești familiar cu afecțiunea, cu grija și atenția, devii un stângaci chiar și cu ține însuți. Ar fi aproape imposibil să ofer în acest articol pași sau sugestii legate de cum să te iubești mai mult. Este un proces lung care cred că nu se termină niciodată. Totul este să-l începi.

Și nu cred că aș putea aborda altfel decât din perspectiva personală această temă a iubirii de sine. Am ales să îți scriu aici, vorbindu-ți despre mine. Astfel te pot inspira, te poți regăsi în credințele mele, poți găsi curaj în curajul meu și mă poți cunoaște mai bine. 

Autodezvaluirea altor oameni și felul cum se pot face vulnerabili într-un mod sănătos, te poate ajută să îți dorești să faci și tu acest pas. Cred că atunci când reușești să te prezinți în fața celorlalți așa cum ești tu, cât mai aproape de varianta ta reală cu bune și rele, se produce de fapt acceptarea de sine. Vorbeam la începutul acestui articol despre iubirea condiționată. Opusul este este acceptarea. Când nu mai ai așa multe de ascuns, practic nu te mai ascunzi nici de tine, te relaxezi și descoperi cine ești și cine poți să fii.

Acceptarea nu e deloc un lucru ușor, am învățat să opunem multă rezistență și luptăm cu noi în permanență. Supracompensam sau ne retragem, ținem cu dintii la “normalul” nostru dăunător dobândit în trecut.

Am deprins acceptarea în momentele mele de anxietate. Pe atunci luptam cu senzațiile produse de frică și încercăm să fiu într-un control maxim. Îți poți da seama că tocmai rezistență la ceva, orice ar fi, mă activa și mai mult în modul de apărare. Am descoperit că li se întâmplă asta tuturor, probabil că și ție. Anxietatea, pe mine personal, m-a învățat să fiu atentă la mine, la nevoile mele, m-a tras de mânecă să mă conectez cu mine și să mai las lumea exterioară de-o parte. Să mă uit la mine și să încep să învăț despre emoții și comportamente a fost lecția de viață care m-a scos din temnița trecutului. 

Am observat că nu e de-ajuns să mă cunosc doar pe mine, ca e nevoie să-i cunosc și pe ceilalți. Poarta către propriul trecut te poate duce într-o zonă destul de dureroasă, pe care ai evitat-o mult timp. Dacă nu pășești prin această poartă, să te reconectezi cu rana timpurie, nu vei reuși să dai sens reacțiilor tale de acum. Îmi amintesc că, în urmă cu mulți ani, mă aflăm într-o stare de reprimare și de înțelegere destul de superficială. Mă simțeam ca într-o ceață rece și densă. Reacții automate, emoții puternice, convingeri dezadapatative (de ex. “trebuie să fac o impresie bună”), scheme disfuncționale (de ex. “nu mă calitățile necesare să am succes”/ “nu sunt o persoană demnă de iubire”) toate veneau peste mine cu o forță de neoprit. 

Mi-am zis: Ce poate să mi se întâmple cel mai rău dacă ies din vechiul tipar?

Necunoscutul nu este confortabil, dar nici cu zona de confort nesănătoasă nu mă pot lauda. Riscul de a face o schimbare se dovedește de cele mai multe ori că nu e un risc.

Poți sparge tiparele sau poți rămâne în schema ta disfuncțională.

Sunt tare curioasă care este povestea ta și în ce stadiu al iubirii de sine te afli acum. Ești într-un stadiu conștient de schimbare, ai ajuns deja să te iubești sau încă dai ascultare vocilor dăunătoare ale instanțelor din trecut?

În orice stadiu te-ai afla, niciodată nu e prea târziu să intri într-o adevărată relație cu tine. Această relație te ajută apoi să dezvolți relații sănătoase cu cei din jur și calmează vulcanul de emoții tulburi și negative. 

N-ai vrea să îți poți spune, privindu-te cu un zâmbet larg și iubitor: “dragă EU, știu că poți face orice!”?

Psiholog Mirela Gheorghe

 

Salvează relația înainte s-o pierzi

Câți dintre voi vă aflați într-o relație?

Câți sunteți singuri?

Câți sunteți într-o relație care e  compromisă?

Câți vă simțiți blocați într-o relație mai veche?

Calitatea vieții tale este dată de calitatea relațiilor pe care le ai. Bucuria de a trăi vine adesea din a iubi o altă ființă umană. Relațiile intime pot produce un zâmbet mare pe chipul tău sau o rană adâncă în suflet.

Ne simțim trădați sau respinși, ignorați sau judecați atunci când ne deconectam de partener/ă. Calitatea vieții scade.

Putem să aducem relația la o calitate mai bună sau să fim capabili să creăm o relație nouă, mai vie și mai sănătoasă.

Acele relații care n-au funcționat, ți-au dat măcar șansa să înveți.

Dacă nu ești și tu printre cei care cred că o relație se întâmplă de la sine, fără efort, înseamnă că acest articol îți poate fi de folos. Îți voi vorbi despre câteva greșeli majore pe care le facem, voit sau nevoit și ce efecte au asupra celuilalt și asupra relației voastre.  

...ca la inceput. 

Gândește-te la un moment romantic din viața ta, unul din cele mai frumoase, un moment de bucurie în care te simțeai atât de viu… Simte iubirea și pasiunea. Simte bucuria acestui moment.

Pe ce te-ai concentrat când te-ai gândit la această imagine? Cum te simți acum? 

Păstrează în continuare această experiență frumoasă în mintea ta.

La ce te gândești? Probabil la recunoștință, iubire, fericire, la liniște și siguranță.

Ce a făcut posibil să se întâmple asta? Ce ai fi în stare să faci acum pentru această amintire?

Ce frici ai lasă în urmă? Ce ai face diferit acum?

Ce se schimbă?

Starea generală de bine vine din totalul relațiile pe care le ai: relația cu tine, relația cu Dumnezeu/Universul, relațiile de familie, cu prietenii, cu clienții, cu persoana iubită.

 Cine e răspunzător pentru relațiile tale? TU.

Relațiile romantice nu mor din lipsă de iubire, ci din cauza intimității. Nu mă refer la intimitatea sexuală doar. Ci la conectare. O relație este un loc unde să dăruiești, nu să primești. Nu e la schimb. Deși pare un schimb, pentru că atunci când tu oferi, automat va da și celălalt, se întâmplă de la sine. Dacă tu oferi dragoste, celălalt va simți să ofere înapoi.

La început ai face orice pentru persoana de care te-ai îndrăgostit fără să te gândești la un schimb. 

Timpul trece. 7 săptămâni, 7 luni, 7 ani…Se schimbă așteptările. Și relația se transformă într-o tranzacție. Eu dau atât, tu dai atât. Fie că vorbim de cadouri, fie timp și atenție, fie aprecieri sau gesturi.

Hai să ne întoarcem iar înapoi, la început. Relația a fost frumoasă.

Cum te purtai? Cald, drăguț, înțelegător sau critic și solicitant? Pe atunci te gândeai la celălalt ca și cum tu nu mai contai. Dădeai timp, atenție, afecțiune, apreciere și suport. Scopul la început este să obții și păstrezi relația, să o faci să fie “a ta”. Apoi toată acea străduință se transformă în relaxare și apoi în nepăsare.

După un timp, nu te mai gândești la celălalt. Ești tu, tu, tu. 

De câte ori ți s-a întâmplat să povestești unui prieten că relația ta nu mai funcționează?

Posibil că ai început povestea cu: “El/ea nu mai e că la început, s-a schimbat. Nu ne mai înțelegem”.

Ce-ai zice să îți îndrepți atenția asupra felului cum te-ai schimbat și tu de atunci și până acum?

Trecerea timpului aduce familiaritate, dar și așteptări mai mari cu mai puțină dăruire.

Cheia? Adu inovație în relația ta de cuplu. Pentru asta e nevoie de antrenament. Inamicul rutinei este inovația. Și poate te întrebi de ce să faci tu primul asta? Să facă celălalt, nu?

Puteți discuta să împărțiți intenția de schimbare sau poți începe chiar tu. Fie că vei obține rezultate sau fie că relația rămâne în același stadiu final, măcar știi în ce direcție te duci.

Dacă ai o afacere și la început ai investit în ea, după câțiva ani ai doar pretenția să îți aducă câștig? Sau în continuare te ocupi și te zbați să îți genereze venituri?

Atunci când lucrurile nu funcționează, nu este obligatoriu să rămâi cu cineva pe viață, dar dacă încă mai simți că merită, atunci poți încerca să-ți reinventezi relația.

 Poți alege să schimbi acel “vreau să-mi dai” în “pot să-ți dau”. Dragostea nu e de ajuns.

Pentru ca o relație să reziste și să te împlinească, e nevoie și de alte ingrediente. Cum ar fi: angajamentul, timpul, pasiunea, obiective comune, loialitate, curaj, deschidere și toleranță.

Semne că relația s-a stricat 

În primul rând, nu mai există atracție și pasiune. Momentul când ați devenit colegi de apartament este un moment bun să va întrebați în ce direcție va îndreptăți. Sau poate mergeți deja în direcții diferite. Atunci când dispare atracția, dispare legătura intimă și intrăm pe modul de “atac”.

Îți prezint următoarele emoțiile predominante: iritarea, frustrarea, blocajul emoțional, resentimente, respingerea și reprimarea. Dacă ele apar cel mai des în prezența partenerului de viață, atunci e momentul să te oprești și să evaluezi ce se întâmplă. Fiecare din aceste emoții semnifică ceva.

De exemplu, atunci când simți resentimente, creierul tău va intra în modul de generalizare și va intensifica negativitatea. 

În faza de reprimare, înseamnă că te afli în stadiul de singurătate în doi, nu mai ai energie nici măcar să te mai cerți. 

Să ne gândim la cauze

În fiecare om există două tipuri de energii: masculină și feminină. Una predomină. Nu are legătură cu partea sexuală. Fiecare parte suferă atunci când nu este îndeplinită una din următoarele nevoi. Cu alte cuvinte, atât la tine cât și la partenerul de viață se află ambele energii.  

Nevoile părții feminine:

  • Să fie văzută. Mai exact să fie recunoscută și apreciată. Nu necesită mult timp să adresezi o atenție, un compliment, o apreciere. E nevoie însă de o stare de prezență.
  • Să fie înțeleasă. Deși uneori e greu să ne înțelegem pe noi înșine, “a fi înțeles” înseamnă ascultare, deschidere și non-judecată. Mulți dintre noi nu știm doar să ascultăm.
  • Să se simtă în siguranță. Fie că vorbim de siguranță fizică, financiară sau emoțională, orice minus aduce un dezechilibru în buna funcționare a omului.

 Nevoile părții masculine:

  • Să nu fie criticat. Bărbații nu vor să fie învățați sau sa li se spună mereu ce sa facă. Pentru că se simt niște eroi din natura lor. Dacă vrei să distrugi un erou, critică-l și spune-i cât de mult greșește. Dacă vrei însă să ai un erou, admiră-l și încurajează-l. Și el îți va îndeplini înapoi nevoile tale înzecit, ba chiar ar putea fi în stare să-ți “aducă luna de pe cer”.
  • Inovația. Rutina închide relația. Nu este doar de datoria părții masculine să fie inventiv și spontan. Va avea aprecia întotdeauna inițiativa părții feminine de a veni cu ceva nou și plăcut în relație.
  • Să nu fie controlat. Controlul și dragostea nu merg împreună. Controlul este o tehnică de “supraviețuire” care aduce pe moment siguranță. Pe termen lung, distruge iubirea și lasă loc resentimentelor.

Adevărata schimbare se întâmplă din inimă. Adică are loc atunci când creezi e emoție. În funcție de emoțiile pe care le trezim în persoana din față noastră, vom primi înapoi și răspunsurile. 

Pentru ca o relație să funcționeze, proximitatea este o nevoie de bază care practic include toate nevoile de mai sus în orice tip de relație. Dacă esti aici, prezent pentru celălalt când are nevoie, îi oferi atenție și deschidere, atunci acest lucru este un bun predictor pentru o relație de calitate.

Acum gândește-te din nou la un moment de frumos, fericit din viața ta, alături de cineva. Păstrează această emoție plăcută și găsește resurse să te antrenezi pentru a avea cât mai multe astfel de momente. 

Dacă te afli într-un impas în relația ta și un ajutor ar fi exact ceea ce aveți nevoie, apelați la un specialist de cuplu. Sunt lucruri pe care poate le știți deja, dar cu ajutor, puteți  să le fixați  mai bine și să le integrați în viața voastră de cuplu. 

 

Psiholog Mirela Gheorghe

 

Teama de a nu înnebuni

Dacă te confrunți cu anxietatea, acest articol îți poate fi de folos pentru că mă voi referi specific la o senzație cu adevărat înfricoșătoare: teama de a nu înnebuni. Deși este frecvent întâlnită în timpul atacurilor de panică, nimeni nu a înnebunit niciodată din această cauză.

În rândurile ce urmează, îți voi împărtăși  informații care sper să te ajute în gestionarea gândului legat de “nebunie”. Este important să înțelegi ca să poți să crezi.

 Despre această senzație se vorbește mai puțin. De ce?

Pentru că suntem învățați să vorbim mai deschis despre senzațiile care țin de corpul nostru, decât despre partea mentală și emoțională. Chiar dacă unele persoane preferă să ascundă această senzație, asta nu înseamnă că nu o resimt sau nu se gândesc intens la ea. 

“Ce mă fac dacă îmi pierd mințile?” 

“Dacă voi fi nevoit să mă internez într-un spital de psihiatrie?”

“Voi fi o legumă.. ce se va alege de viața mea?”

“E clar că ceva nu e în regulă cu mine și cu mintea mea”

Aceste gânduri te fac să fii și mai îngrijorat. Nu mai știi ce să crezi, dacă e de la anxietate sau chiar vei ajunge să-ți pierzi mințile.

Atunci când gândul de “nebunie” este atât de prezent și pare atât de real, simți cum în tot corpul și în zona capului, te cuprinde o senzație de căldură și strânsoare. Nu mai știi ce e adevărat sau fals. Pentru că senzațiile sunt atât de puternice și par extrem de reale ele ajung să te păcălească și să le crezi.

Nu e deloc ușor să povestim despre atacurile noastre de panică pentru avem impresia că nu vom fi înțeleși sau că ne facem de rușine. 

Cum să-mi fie frică să merg la mall? Cum să-mi fie frică să ies la restaurant? Sau cum să-i explic cuiva că am senzația că mor fără motiv?” 

Se activează astfel un comportament de evitare. Din teama de a nu părea “nebuni” sau de a nu fi nevoiți să ne recunoaștem problema, începem să restrângem activitățile sociale ca nu cumva ceilalți să observe ceva bizar sau că nu cumva să facem ceva incontrolabil.  Decizia?  Rămân în zona de confort: acasă.

 Cum poți să controlezi gândurile disfuncționale? Adevărul este că nu poți. Cu cât te lupți mai mult cu un gând, cu atât el te va vizita mai des.

Atunci când apare gândul de “nebunie”, lasă-l să apară, fără să încerci să-l elimini. Îți spui că este o reacție normală într-un atac de panică, așa cum febra este un simptom atunci când ai gripă. Ușor de zis, greu de făcut, este foarte adevărat. 

Secretul este să înțelegi două aspecte: cum apare acest gând și ce este o boală mentală. Pe măsură ce înțelegi mai bine, teama scade.

Mai departe, vei găsi informații despre cum se manifestă frica de “nebunie” și ce este boala mentală de care te temi.

Cum se manifestă? 

Teama de a nu înnebuni sau de pierdere a controlului se manifestă printr-o senzație de cap gol sau de greutate în cap. Să vedem cum apare ea. O împărțim în pași mai mici și la final îți revine ție sarcina să evaluezi care sunt șansele să înnebunești, dacă există șanse. 

  •  Inițial, apare un atac de panică sau o stare intensă de anxietate cu toate senzațiile specifice (palpitații, sufocare, amețeală, transpirații). Apare panica legată de senzațiile corporale: dacă fac infarct, sau avc, leșin sau rămân fără aer.
  • Pe măsură ce se desfășoară senzațiile în corp, îmi dau seama că nu mor, nu leșin, nu mă sufoc. Deci nu pare să existe un pericol real.
  • Dar eu mă simt ciudat, anormal de agitat și confuz. Corpul meu s-a comportat ca și cum se află sub o amenințare, însă nu am cu cine lupta sau nu am de cine să fug. Unde e pericolul?  “Nu-i normal să simt așa… ceva nu e în regulă!” De aici și teama de a suferi un infarct, de a mă sufoca, de a-mi pierde cunoștința sau de a înnebuni. Mă întreb, dacă nu e real și e numai în imaginația mea, asta nu poate înseamna că îmi pierd mințile?  Nu, îți explic de ce. 
  • Totul se întâmplă pe două fronturi: gândurile catastrofice provocate de senzațiile din corp versus realitate (nu pățesc nimic). Când cele două fronturi de întâlnesc, apare o stare de confuzie puternică, pe care o numim automat “nebunie”. Pentru că suntem mereu în căutare de explicații, suntem gata să acceptăm chiar și una care nu este reală: dacă nu știu ce se întâmplă cu mine înseamnă că înnebunesc.
  • Următorul pas este să mă opun acestui gând, nu vreau să accept aș putea să-mi pierd mințile. Trebuie să lupt să-l fac să dispară. Cu cât încerc să-l elimin mai mult, cu atât devine mai puternic.  Observ că nu-l  pot controla. Nu îmi pot controla gândurile, deci iată încă o posibilă cauza a “nebuniei”. 

Pare familiar acest scenariu?Mulți oameni cu anxietate trec prin el, nu ți se întâmplă doar ție. Amintește-ți că și înainte de anxietate aveai tot felul de gânduri și că uneori chiar ciudate, cum de n-ai înnebunit deja? 

Pentru că nu se poate înnebuni de la prea multe gânduri, oricât ar fi ele de confuze și de neoprit. 

Frica de schizofrenie sau de psihoze

După primele atacuri de panică, pornim investigațiile medicale: cardiolog, analize sânge, neurolog, ecografii, endocrinolog. Probabil că ai trecut și tu prin asta. La finalul acestui șir de căutări, afli cu mirare dar și cu regret că nu ți se da niciun diagnostic clar sau vreun tratament.

Și totuși simți că ai ceva. În acest punct începe să apară iar întrebarea dacă vei înnebuni!

De aceea, este important să înțelegem câte ceva despre bolile mentale. Iată câteva informații și diferențe despre psihoze și anxietate.

Schizofrenia este o boală mentală pe care o asociem deseori cu nebunia. Ea nu apare brusc și spontan ca în cazul unui atac de panică. Ci se dezvoltă lent, de-a lungul timpului, adesea cu cauze genetice sau accidente la naștere. 

Dacă vom cauta să ne informăm de pe internet, vom găsi câteva “asemănări”: retragere socială, tulburări de gândire, depersonalizare sau derealizare. În schizofrenie, vorbim despre aceste senzații în contextul pierderii contactul cu realitatea! Nu este același lucru ca în anxietate. 

Anxietate versus Psihoze 

Simptomele principale în diagnosticul unui episod psihotic sunt: halucinații vizuale și auditive, idei delirante, ruperea de realitate, aplatizare emoțională (pacientul nu mai simte emoții) și foarte important de reținut este faptul că pacientii nu au conștiința bolii (sunt duși la spital împotriva voinței lor).

În anxietatea este invers, exact opusul. Suntem foarte conștienți că avem ceva, mergem singuri la doctori  și simțim emoțiile foarte intens, chiar devenim și mai sensibili emoțional decât înainte.

Senzația de lipsa a controlului din anxietate NU este același lucru cu derealizarea din psihoze. Nimeni nu a început să audă voci sau piardă contactul cu realitatea într-un atac de panică și sunt convinsă că nici tu. Practic, poți observa, din dovezile de mai sus, că anxietatea este opusul psihozei.

 În final, e important de menționat că pentru un diagnostic corect este nevoie de un consult de specialitate. În plus, în cazul anxietății, simpla informare doar din surse online, este posibil să nu fie suficientă. Încurajez mersul la psihoterapie și la un consult psihiatric în caz de nevoie.

Anxietatea presupune multe obstacole și mult efort din partea persoanei pentru a ieși din capcana ei. De aceea mulți scriu pe forumuri că nu s-au vindecat de ani de zile. De ce? Pentru că nu au avut un parcurs corect în abordarea problemei.

Din experiența mea în lucrul cu anxietatea, toți cei care au crezut cu adevărat că vor reuși și au aplicat strategiile în procesul vindecării, acum duc o viață chiar mai frumoasă și mai împlinită decât cea de dinainte de anxietate. Partea frumoasă este că la final, după ieșirea din anxietate, vei fi un om mai puternic și autonom. Perseverența ta reprezintă incontestabil cheia pentru a-ți învinge fobia. Beneficiile de după schimbare îți vor servi că motivație să depășești  și să te eliberezi de anxietate.  

“Atât timp cât te temi de ceva, te domină. Când nu te mai temi, nu mai există!”

 Sunt aici să te însoțesc în procesul vindecării și să te ajut să îți recapeți libertatea.

Psiholog Mirela Gheorghe

Complexul de inferioritate

Îi plasez pe alții pe un piedestal și eu rămân undeva jos și încerc să fiu cât drăguță cu toată lumea”, zicea A. când îmi povestea despre o situație de la serviciu.

 “Mă simt atât de inferior altora încât mereu am tendința să reproșez, să acuz, mă simt neîndreptățit și furios”, mărturisește C. legat de relațiile lui sociale. 

Sunt cele două tipuri principale de comportament prin care oamenii reacționează la starea de inferioritate. Fiecare reacționează altfel pentru că și-a creat mecanisme de apărare diferite. Unii preferă să se dea la o parte în fața celor “superiori” oferind un covor roșu pe care alții să treacă și încearcă din răspunderi  să-i mulțumească și să nu-i supere. Alții se revoltă și își acoperă așa zisele defecte prin tot felul de tactici: minciună, amânare, manipulare, critică sau victimizare. 

Ce este complexul de inferioritate?

Reprezintă o stare pe care oamenii o au atunci când fac diferențe între ei și se plasează pe trepte diferite. Motivele: considerente estetice, banii, faima, atitudinea etc.  Unii  cedează din start, alții rămân agățați în dorința de a fi mai presus, chiar dacă în subconștient se simt “fără merite” și insuficienți.

Există un cumul de situații și întâmplări de viață, mai ales din perioada timpurie, în care noi ne-am alcătuit o imagine despre cum suntem și despre cum credem noi că ne percep alții.

Povestea începe, cum te-ai fi așteptat deja, încă din copilărie. Atunci se pun bazele noastre comportamentale. Este vorba despre cum se comportă ceilalți cu noi și cum reacționăm la aceste comportamente. 

Revenind la complexul de inferioritate, este evident că nu se referă la cele mai încurajatoare situații ci dimpotrivă, la momentele când eram aspru criticați de părinți sau profesori, disprețuiți sau umiliți în fața altor copii sau comparați cu copiii colegilor de serviciu ai părinților. Să nu uităm nici de comparația între frați (acolo unde este cazul). Părintele credea că te stimulează și te motivează și pe tine atunci când îți dădea exemplu pe fratele tău mai harnic și descurcăreț. Efectul? Exact cel opus, ai ales atunci să fii și mai inhibat și delăsător. Nu puteai să concurezi cu fratele, deci la ce bun să mai faci ceva?

Îți amintești de zilele când veneai acasă cu un 10 și îți priveai părintele că și cum ai adus medalia de aur a României la paralele, așteptând toate laudele din lume? Ei bine, este foarte posibil ca în loc să fii lăudat, ai fost întrebat dacă au mai luat și alții 10. Și dacă măcar un copil a luat tot 10, ți s-a spus că asta înseamnă că testul a fost ușor.

Deci, concluzia era că dacă iei 10, n-a fost greul testul, dacă iei 7-8, atunci nu ești bun de nimic și alții “cum pot mai mult?”

Ce-ai învățat despre tine în acest caz? Că orice ai face este greșit sau insuficient și că alții sunt mai buni decât tine. 

Cum mă comport că adult dacă am  complex de inferioritate?

În funcție de ce crezi tu despre tine și cât de mult îți accepți această imagine, îți dezvolți un set de comportamente și gânduri despre tine și alții. Aceste gânduri devin automate și apar instant, fără să fii conștient de ele.

Apare un dialog interior pe care îl faci de multe ori în mod automat. Este ca o voce, asemănătoare părintelui tău din trecut, care îți repetă:

-Nu ești destul de deștept pentru jobul ăsta

-Nu vei lua interviul, n-are rost să te faci de râs pe-acolo

-Ceilalți vor vedea repede că tu de fapt nu ești bun în domeniul X

-Cine să te placă cu kilogramele astea în plus?

-Tu nu vei reuși niciodată!

Ca urmare a acestor gânduri disfuncționale, te supui lor și te retragi. Cine și-ar dori să se facă de râs?

Mai bine nu mă arăt cât de incapabil sunt și rămân într-o situație de compromis. Deși pierd oportunități și șanse de a mă dezvolta și de a avea succes, prefer să stau în umbră.

Indiferent ce mecanism de apărare ai adoptat, fie că te supui sau ataci, pe interior te simți neimportant, fără valoare, trist, neîmplinit și anxios.

În cazul persoanelor care se simt inferioare, succesul este doar un vis frumos sau un cuvânt în dicționar. Deși și l-ar dori și simt că asta i-ar salva, se tem teribil să dea curs oricăror încercări de a ieși din zona de confort. Mai mult decât atât, se gândesc că dacă ar eșua, ar pierde tot: și succesul dar și tot ce au dobândit până acum.

Deci, de ce să risc? Mai ales că nu mă simt pregătit acum să pierd ceva și…de fapt nu voi fi niciodată.

Prefer așadar să mă retrag, nu voi fi în centrul atenției, sunt atent cu ceilalți să nu-i supăr ca nu cumva să mă înlăture, mă port frumos și continui astfel să-mi întăresc ideea că alții sunt mai buni decât mine (așa cum mi s-a transmis în copilărie).

Se numește profeție care se autoîndeplinește, cu “ajutorul” tău, desigur. 

Tot din exemplele de mai sus, legate de propria imagine (negativă), poți apela la un comportament pasiv-agresiv.

Încerci adesea să manipulezi ca să acoperi această senzație de inferioritate și ca nu cumva alții să vadă minusurile tale. Cea mai bună armă de apărare este atacul în acest caz.

Un comportament agresiv mă poate feri de critica altora și nu va îndrăzni cineva să-mi zică ce crede despre mine. Îi domin din start, îi fac chiar eu să se simtă inferiori ca să pot să urc în ierarhia succesului și a stimei de sine. Îi păcălesc mereu pe cei din jur că sunt de fapt foarte capabil și chiar “perfect”.

Poate că erai unul din acei copii care atunci când era comparat de părinte, dădeai următoarea replică: “ Dar tu ce note aveai când erai copil? La pariu că erau și mai mici”. De asemenea, ascundeai notele și mințeai legat de cât au luat alții, spunând că toți au luat mult mai puțin. 

Iată și câteva soluții

În primul rând, este esențial să identifici vocea critică și cum a apărut ea în viața ta. Ce îți transmite această voce și cât de adevărate sunt aceste mesaje? O sugestie în acest sens este să explorezi mai detaliat alături de un psihoterapeut și să modifici cu ajutor specializat gândurile automate care te sabotează. Acest proces implică deschidere, emoție și motivație către schimbare.

Dacă alegi să te descurci singur, atunci poți începe prin a înțelege că superior/inferior nu există.

Da, ai citit bine. Este doar o iluzie pe care noi oamenii o întreținem prin gândurile noastre. Chiar dacă, e firesc și uman să ne comparăm cu cei din jur, altfel n-ar mai există evoluție, depinde de modul cum o faci.

Fie îți spui că alții sunt oricum mai buni, simți invidie și neputință în fața acestui fapt și devii furios sau descurajat. Fie te motivezi și îți dorești să muncești mai mult, să-ti asumi riscuri ca să ajungi la succes.  Depinde ce voce este prezentă în mintea ta. Este vocea critică care te ține pe loc sau este vocea sănătoasă care te propulsează către reușită?

Notează pe un jurnal al tău, acele gânduri care te sabotează și evaluează dacă sunt adevărate. Dacă în copilărie, ele aveau un sens, adică “atunci și acolo”, mai sunt ele valabile “acum și aici”? 

De exemplu, dacă în copilărie era importat să nu porți ochelari pentru că râdeau colegii de tine, acum, ca adult mai râde cineva de tine din acest motiv?

Poți lua cât mai multe gânduri și credințe, rând pe rând și să observi că ele nu-și mai păstrează nivelul de adevăr. Deci poți renunța la ele. Și le poți înlocui cu unele noi. Cum ar fi, legat de exemplu de mai sus: “ochelarii îmi dau un aer mai serios, chiar seducător, par că în scot în evidență inteligența si misterul”.

E ceva de lucru cu aceste gânduri dar la capătul acestei practici, va sta o stimă de sine puternică și sănătoasă.

Un alt aspect foarte important despre care e important să-ți vorbesc, este vulnerabilitatea.

Mai toți fugim de ea, încercăm s-o mascăm, că nu cumva să observe cineva vreo emoție sau un punct slab.

Cum ar fi să-ți propui să renunți la ea, măcar uneori? Ce schimbări crezi că s-ar produce?

În primul rând, te-ai relaxa. Nu ar mai fi nevoie să te ascunzi mereu de ceilalți și lupți pentru o imagine perfectă. Asta nu înseamnă că nu vei continua să te dezvolți, să muncești și să țintești către succes. Ci înseamnă să accepți față de tine și de alții că succesul înseamnă uneori eșec și suferință, înseamnă “lupta interioară” și asta înseamnă că nu ești perfect. Dar e grozav să fii imperfect. Amintește-ți că atunci când plângi, cineva care te iubește te va lua în brațe. Dacă nu vorbești despre o rană de-a ta, nimeni nu va știi să te ia în brațe când tu ai nevoie.

Să fii vulnerabil înseamnă să fii TU așa cum ești, cu plusuri și minusuri. Vulnerabilitatea este în natura noastră și ne ajută să ne conectăm cu ceilalți. Deschiderea înseamnă conectare. 

În momentul când accepți că nu ești perfect, îți vei da voie la încercări. Pentru că știi că ai voie să și greșești. Câtă libertate, nu? 

Dacă părinții te certau când greșeai sau erau veșnic nemulțumiți de tine, e momentul să fii chiar tu acum părintele tău bun și oferă-ți încurajări și iubire necondiționată.

Calea către tine este atât de frumoasă, presărată cu emoții și momente de tip “aha”. Dacă ești curios să mergi la întâlnire cu tine, să te cunoști, începe chiar acum, doar ai amânat destul.

Descoperă un nou TU, imperfect, dar plin de potențial, relaxat și gata să încerce lucruri noi.

 

 

 

 

 

 

 

Pot să mă vindec de anxietate și atacuri de panică

Anxietatea nu prea mai este un mister. Oamenii caută remedii și soluții și se informează tot mai mult legat de acest aspect. Voi aborda în acest articol subiectul “anxietate” într-un mod cât mai accesibil și pe înțelesul oricui.

Dacă am o boală gravă? 

Cea mai des întâlnită întrebare este: Cum să mă “vindec” de anxietate?

De ce am folosit ghilimele?

Pentru că nu este că o boală. Ne referim la boli atunci când ne gândim la un diagnostic de diabet sau osteporoză sau schizofrenie (tulburare mentală cronică și severă din sfera psihiatrică).

Anxietatea și atacurile de panică nu sunt altceva decât dezechilibre emoționale. Mă refer aici la emoția de frică în principal. Acest dezechilibru pune stăpânire pe viața noastră, ne afectează pe mai multe planuri și produce niște simptome extrem de neplăcute în corp. 

Motiv pentru care, primul lucru la care ne gândim, este că suferim de o boală, că avem ceva grav. De aici și ideea de vindecare. Căutăm boala, investigăm starea de sănătate, apare gândul că suferim de ceva grav. Ne gândim din ce în ce mai des la boli și ne atribuim toate bolile grave din lume (cancer, avc, boli cardiace, schizofrenie, etc).

În cele ce urmează, vei înțelege că anxietatea nu înseamnă că suferi de vreuna din acele boli grave. 

Cum să controlez anxietatea? 

Ca și metodă de vindecare, oamenii cred că dacă ar reuși să controleze senzațiile, atunci se vor face bine.

Paradoxal însă, este că, investigând mai în profunzime și foarte sincer, vom descoperi cu surprindere că tocmai nevoia de control este cea care determină îngrijorările și teama. La o analiză mai amănunțită, vedem că nevoia de control este o dominantă în viața celor cu anxietate. Credem că atunci când deținem controlul, ne simțim în siguranță.

Unii dintre voi se întreba : “Păi ce e rău în faptul că vreau să am control asupra vieții mele?

Nu e nimic rău, ba chiar e firesc și indicat, atâta timp știm care sunt limitele. Adică, dacă încerc să controlez ceva ce nu e în controlul meu, cum ar fi vremea, sau starea de sănătate a cuiva drag, evenimente politice, relațiile din viața mea sau ce gândește sau face X sau Y, voi constata că nu pot. 

După mai mult timp, mintea mea va interpreta această incapacitate de a avea control ca un eșec al meu. Lucrurile par a fi scăpate de sub control, mă simt fără putere și resimt asta ca o amenințare sau slăbiciune.

Anxietatea apare în astfel de contexte. În fața situațiilor pe care nu le pot controla, mă simt expus și cred că sunt incapabil. Într-o lume mai puternică decât mine, încep să mă simt mic și neputincios.

Gândurile iraționale, precum și propriile interpretări catrastrofice generează idei cum ar fi: “Nu mă descurc”, “Nu pot să fac față”, “Sunt pericole peste tot”, “Pot păți ceva”, “Nu știu ce să mă fac” etc.

Anxietatea provine din trecut

Starea de nesiguranță, caracteristică anxietății, ne este deja familiară. Ea vine din experiențele timpurii de viață.

În copilărie, se întâmpla adesea să fim neglijați de părinți, sau să fim abuzați fizic sau emoțional, să fim aspru criticați sau devalorizați. În acele momente, pentru noi ca și copii, comportamentele respective aveau un impact emoțional puternic. Interpretarea pe care o dădeam era că nu suntem buni, că nu merităm iubire, că trebuie să corespundem, altfel vom fi abandonați sau pedepsiți. Ne era frică și simțeam o mare nesiguranță. Dar evident că nu știam să mergem la mama sau la tata și să-i transmitem direct și asertiv că acele comportamente ne fac rău. Rămâneam prinși în capcana fricii și încercam singuri să ne apărăm. 

Această frică rămâne stocată în memoria noastră implicită și o activăm în viața de adult ori de câte ori detectăm un așa-zis pericol (de abandon, neglijare, critică, dispreț, etc).

Soluții în anxietate 

Când ne gândim la vindecare, dorim să controlăm senzațiile si emoțiile pentru a le îndepărta. Cât se poate de fals. Unii totuși recunosc că atunci când “luptă” cu senzațiile, ele chiar se intesifică.

O soluție imediată este să mă opresc conștient și să le dau voie acelor senzații să fie, fără să încerc să mă opun.

Pe termen mai lung, din punct de vedere psihologic, abordarea anxietății are loc în câteva planuri:

 -Restructurarea gândurilor iraționale și disfuncționale- terapia cognitiv comportamentală se potrivește cu succes

-Acceptarea de emoții

-Terapia traumei copilăriei 

Frica face parte din viața noastră și chiar ne ajută să detectăm anumite pericole reale. 

Anxietatea însă, se referă mai mult la situațiile imaginare și gândurile mai puțin raționale, cum ar fi:

 Mi-e frică să nu fac infarct (deși nu am diagnostic cardiac)

Mi-e frică să nu mă dea afară de la muncă

Ce mă fac dacă soțul/soția mă părăsește?

Oare ce gândesc alții despre mine?

Voi înnebuni de la atâtea gânduri

Nu știu cum m-aș descurca singur/ă, orice se poate întâmpla.

Aceste gânduri disfuncționale sunt doar câteva care ne aruncă în capcana anxietății. Ele produc îngrijorare permanentă și exagerarea realității.

Simptomele sunt greu de suportat. Dar dacă nu ai făcut infact, nu ai rămas fără aer, nu ai înnebunit, care sunt șansele să se întâmple de acum înainte? Logic, nu ar fi. Însă știu că de fiecare dată când apar stările, primul gad este că dacă de data asta, chiar pățesc ceva.

Anticiparea negativă și catastrofică mențin anxietatea și provoacă noi episoade de panică.

Există vindecare 

Pornind de la gândul că aș rămâne fără loc de muncă, evaluez care sunt șansele reale ca acest luru să se întâmple. Apoi caut soluții de rezervă și analizez piața de muncă, eventual încep cursuri noi de școlarizare ca să-mi sporesc șansele la un job mai bun. (devin mai rațional).

De asemenea, “vindecarea” mai înseamnă să te întorci la copilăria ta, să-ți amintești de momentele în care te simțeai în nesiguranță, neprotejat sau abuzat. De obicei asta se face cu ajutorul unui psihoterapeut și se referă terapia traumei copilăriei. Evenimentele traumatizante preferăm să ținem ascunse și reprimate. În terapie, vei reuși ușor să le aduci la suprafață și să le integrezi în viața ta. Astfel ele nu vor mai alimenta izvorul fricilor din prezent. 

Anxietatea și atacul de panică

În câteva cuvinte, un atac e panică este atunci când:

 -inima îmi bate atât de tare încât simt că îmi iese din piept sau va “exploda”

-nu pot să respir și simt că rămân fără aer

-mă cuprinde o agitație în tot corpul și nu mă pot liniști deloc

-mă simt amețit/ ă și simt că leșin

-mă gândesc că voi înnebuni sau voi face ceva necontrolat

-am senzația că urmează să mor în secunda următoare

-transpir și mi se înmoaie picioarele 

Toate aceste senzații apar brusc, pe neașteptate, și cel mai des au debut fie acasă, la birou, pe stradă, la volan sau metrou.

În anxietate, simt că am o frică permanentă, pe care nu o pot defini clar, dar asta mă face să mă rețin de la  multe activități. Evit să ies cu prietenii, să merg la cumpărături, să plec în vacanțe sau chiar evit să plec de acasă neînsoțit/ă.

Persoanele cu anxietate au un traseu medical clasic: vizită la cardiolog, analize de sânge, urmează neurologul, câteva ecografii și rmn. Cumva în sinea lor, speră să găsească o boală organică care are un tratament clar și eficient.

Lucrurile nu stau așa. 

Voi ieși din anxietate atunci când lucrez cu mine și cu gândurile mele, când mă ascult și îmi accept emoțiile, când îmi vorbesc blând, așa cum i-aș vorbi unui copil să-l liniștesc.

 În plan comportamental, am nevoie să mă expun la situațiile incomode, care îmi produc panică. Acest lucru se face gradual și pornind de la situația cel mai ușor de înfruntat. De exemplu, îmi propun să rămân într-un magazin timp de 5 min, apoi 10. Treptat, voi merge la un magazin mai mare, cum ar fi un mall și la fel, petrec acolo un timp suficient cât să înțeleg că simptomele trec și nu pățesc nimic din ceea ce mi-am imaginat.

Te încurajez păstrezi speranța că vei fi “ca înainte”. Vindecarea anxietății este un lucru  real și posibil atât timp cât acționezi corect.

Terapia are nevoie de timp, de aceea mulți au tendința să renunțe. Ne dorim cu toții o pastilă vindecătoare care să ne scape repede de această suferință.

Dacă ai încercat mai multe metode (acupunctură, meditații, preot, etc) și nu ai reușit să depășești anxietatea, te îndrum să apelezi la psihoterapie. Fiind vorba despre o problemă psihologică, se poate rezolva pe calea psihologiei.

Înțeleg pe deplin prin ce treci, atât din punct de vedere uman, cât și profesional. E greu când simți că nimeni nu te înțelege sau ți-e rușine să povestești despre ce simți, când nu știi cum să-ti revii, nu știi exact ce ai și cum să te vindeci. E lupta ta interioară. Totuși anxietatea are vindecare și mulți oameni au reușit. Și tu poți. Aștept sa ne cunoaștem și să vorbim despre fricile tale.

Psiholog Mirela Gheorghe