Dragă EU, te iubesc!

Mi-a trebuit mult timp să înțeleg ce este iubirea de sine. Iar acum încă mai învăț cum s-o manifest. Nu m-a învățat nimeni. Nu văzusem în copilăria mea prea multă iubire în jur, era ținută ascunsă, foarte puțin verbalizată, aș zice spre deloc.  Deși simțeam că există iubirea, nu era de-ajuns. Mi-ar fi plăcut să aud ceva despre ea, cum este, ce este, de unde vine și cel mai important, de ce pleacă.

Pe vremea când eram copil, îmi amintesc iubirea ca pe ceva ce nu era permanent, ci doar dacă îndeplineam anumite condiții, cum ar fi să învăț o poezie, să salut cuviincios vecinii, să fiu cuminte la școală, să iau doar premiul întâi. În caz contrar, începea în mod natural  critica. Aceasta, în schimb, era foarte bine verbalizată și ajungea la mine ca o rafală de săgeți care mă doborau. Am crescut așa, păstrând gustul amar al comparațiilor și insuficienței.

Acum, mai târziu, am aflat cum se numește: iubire condiționată. 

Tata nu-mi amintesc să-mi fi spus că mă iubește vreodată.

Atunci când luam note bune, era ceva firesc, iar când luam note mici eram pedepsită.

Dacă erau chemați ai mei la școală, întotdeauna eu eram de vină și sfârșeam cu ceartă și pedeapsă.

De ziua mea, eram cel mult bătută pe umăr și mi se spunea repede și scurt “la mulți ani”.

Nu se rata nicio ocazie să fiu comparată cu copiii colegilor de la serviciu care întotdeauna erau mai buni la matematică și fizică, deși talentul meu era altul.

A trebuie să învăț să devin “puternică”, să îmi ascund defectele, să caut afecțiunea în alte locuri, să învăț să mă apar singură și să fiu atentă să nu greșesc, să fiu mereu în gardă, să îi las pe alții în fața mea și folosesc des rușinea.

Nu e vina nimănui, astfel de lucruri se învață, iar dacă pe părinții mei nu i-a învățat nimeni și au avut o relație defectuoasă la rândul lor în familie, nu au știut să ofere mai departe nici ei afecțiune, înțelegere sau acceptare.

Severitatea părintelui a fost privită și încă mai este, ca o virtute timp de multe generații.

 Am aflat apoi că povești ca cea de sus sunt cu miile. 

Să fii un părinte autoritar și să disciplinezi copiii cu severitate și retragerea iubirii însemna să îi înveți să se descurce în viață, pentru că au fost învățați de mici cu greul.

Motivația venea din pedeapsă și critică, iar fiecare greșeală era foarte bine subliniată, pentru ca cel mic să învețe să fie perfect și să corespundă așteptărilor. 

E greu când nimeni  nu-ți observă lacrimile,  nu-ți observă tristețea sau durerea, dar iti vede doar greșelile. 

Tu te-ai gândit vreodată în ce se va transforma un astfel de copil?

Într-un viitor adult nefericit…

Lipsa iubirii de sine 

Un punct comun al tuturor problemelor, indiferent de natura lor, este lipsa iubirii de sine.

Trebuie să te simți lipsit de valoare și merite ca să poți să te autosabotezi, să procrastinezi, să accepți în viața ta persoane care nu te tratează cu respect, să te simți inferior, să te îndoiești de tine și de potențialul tău, crezând că alții te vor judeca sau vor râde de tine.

Trebuie să ai o nesiguranță puternică și un atașament nesigur ca să poți să te agăți de alți oameni, în speranța că ei îți vor oferi ceee ce simți că lipsește în interiorul tău.

Târziu am înțeles cum bazele puse în perioada timpurie a vieții se reflectă în felul cum te simți, cum reacționezi și intrepretezi situații de viață, păstrând acea voce critică din trecut bine internalizată. Această voce redă fidel  mesajele care au devenit între timp ghidul subconștient al vieții tale. 

Nu ești suficient de bun/,  Nu meriți nimic/, Niciodată nu faci ce trebuie/,  Alții cum pot?/, N-o să reușești niciodată/, Gândește-te și la alții/, Ar fi fost mai bine să nu te fi născut, etc

Principalii factori cauzali care determină comportamentele noastre din prezent se găsesc ascunși adânc în trecut, în copilăria și tinerețea noastră.

Enumăr aici câțiva:  neglijarea emoțională, abuzul fizic și emoțional, pedepse severe, abandonul, retragerea afecțiunii în cazul lipsei performațelor, inversarea rolurilor. În fața acestor cauze, mecanismele nostre de autoprotecție s-au activat automat și am dezvoltat fiecare modul nostru de apărare. Bravada, agresivitatea, retragerea, perfecționismul exagerat sau sensibilitatea la critică și reproșuri sunt astfel de strategii dăunătoare care ne ajută să evităm trăirile negative.

Unde este iubirea de sine aici? Nu e, sunt doar niște moduri ne protejează pe moment de vocile trecutului, însă pe termen lung ne fac la fel de rău, pentru că ne împiedică să ne explorăm adevăratul nostru potențial și să ne conectăm cu noi înșine.

Mulți oameni trăiesc în umbra acestor factori distructivi ai trecutului, rămân supuși și continuă tiparul de viață învățat. Alții, înțeleg că nu pot rămâne în aceeași poveste nesănătoasă și plină de traume. 

Ce înțelegem prin iubire de sine?

Terapeuții și psihologii vorbesc foarte mult despre importanța iubirii de sine. Dacă te afli printre cei care încă sunt prinși în capcana trecutului, probabil nu știi exact ce este iubirea de sine și cum să ajungi să o manifești.

Mulți oameni înțeleg prin iubire de sine o formă de narcisism sau un ego supraevaluat. Alții cred că ar fi niște egoiști și că ar fi judecați de cei din jur dacă s-ar iubi mai mult. 

Ce este mai exact iubirea de sine?

Dacă aș răspunde profesional, aș zice că o formă de bine, de fericire, este atunci când ai grijă de nevoile tale fără să te sacrifici pentru alții, să acționezi ca și cum ai deține toate resursele necesare. Înseamnă să ai compasiune pentru tine, să dezvolți o voce blânda în locul celei critice și să înveți să te apreciezi. 

Dacă aș răspunde din perspectiva personală, iubirea de sine înseamnă să fiu liberă: să mă exprim, să râd, să plâng, să greșesc și să câștig, să le vorbesc oamenilor despre mine, să le zic “mulțumesc” și “scuză-mă”, să mă uit la mine și să-mi vină să mă iau în brațe, să mă bucur că exist. 

Aceste lucruri aparent simple, mie mi-au luat ani de zile să pot să le practic in mod natural și încă mai exersez. Cred că învățăm asta unii de la alții, prin încurajare, prin găsirea de modele și prin multă exercițiu. Am simțit că mă iubesc mai mult atunci când am rupt din lanțurile perfecțiunii. Paradoxal, începi să te iubești mai mult când ești imperfect.

Iubirea de sine nu însemnă gratificare, nu înseamnă să ai cea mai scumpă pereche de pantofi sau să mănânci cea mai bună mâncare la cel mai scump restaurant. Înseamnă ceva mai mult de atât.

Am descoperit că atunci când ajungi să nu te plictisești în prezența ta mai mult timp, ai ajuns să te iubești.

Cum să te iubești?

Eu nu am știut să fac asta de la început. Atunci când nu ești familiar cu afecțiunea, cu grija și atenția, devii un stângaci chiar și cu ține însuți. Ar fi aproape imposibil să ofer în acest articol pași sau sugestii legate de cum să te iubești mai mult. Este un proces lung care cred că nu se termină niciodată. Totul este să-l începi.

Și nu cred că aș putea aborda altfel decât din perspectiva personală această temă a iubirii de sine. Am ales să îți scriu aici, vorbindu-ți despre mine. Astfel te pot inspira, te poți regăsi în credințele mele, poți găsi curaj în curajul meu și mă poți cunoaște mai bine. 

Autodezvaluirea altor oameni și felul cum se pot face vulnerabili într-un mod sănătos, te poate ajută să îți dorești să faci și tu acest pas. Cred că atunci când reușești să te prezinți în fața celorlalți așa cum ești tu, cât mai aproape de varianta ta reală cu bune și rele, se produce de fapt acceptarea de sine. Vorbeam la începutul acestui articol despre iubirea condiționată. Opusul este este acceptarea. Când nu mai ai așa multe de ascuns, practic nu te mai ascunzi nici de tine, te relaxezi și descoperi cine ești și cine poți să fii.

Acceptarea nu e deloc un lucru ușor, am învățat să opunem multă rezistență și luptăm cu noi în permanență. Supracompensam sau ne retragem, ținem cu dintii la “normalul” nostru dăunător dobândit în trecut.

Am deprins acceptarea în momentele mele de anxietate. Pe atunci luptam cu senzațiile produse de frică și încercăm să fiu într-un control maxim. Îți poți da seama că tocmai rezistență la ceva, orice ar fi, mă activa și mai mult în modul de apărare. Am descoperit că li se întâmplă asta tuturor, probabil că și ție. Anxietatea, pe mine personal, m-a învățat să fiu atentă la mine, la nevoile mele, m-a tras de mânecă să mă conectez cu mine și să mai las lumea exterioară de-o parte. Să mă uit la mine și să încep să învăț despre emoții și comportamente a fost lecția de viață care m-a scos din temnița trecutului. 

Am observat că nu e de-ajuns să mă cunosc doar pe mine, ca e nevoie să-i cunosc și pe ceilalți. Poarta către propriul trecut te poate duce într-o zonă destul de dureroasă, pe care ai evitat-o mult timp. Dacă nu pășești prin această poartă, să te reconectezi cu rana timpurie, nu vei reuși să dai sens reacțiilor tale de acum. Îmi amintesc că, în urmă cu mulți ani, mă aflăm într-o stare de reprimare și de înțelegere destul de superficială. Mă simțeam ca într-o ceață rece și densă. Reacții automate, emoții puternice, convingeri dezadapatative (de ex. “trebuie să fac o impresie bună”), scheme disfuncționale (de ex. “nu mă calitățile necesare să am succes”/ “nu sunt o persoană demnă de iubire”) toate veneau peste mine cu o forță de neoprit. 

Mi-am zis: Ce poate să mi se întâmple cel mai rău dacă ies din vechiul tipar?

Necunoscutul nu este confortabil, dar nici cu zona de confort nesănătoasă nu mă pot lauda. Riscul de a face o schimbare se dovedește de cele mai multe ori că nu e un risc.

Poți sparge tiparele sau poți rămâne în schema ta disfuncțională.

Sunt tare curioasă care este povestea ta și în ce stadiu al iubirii de sine te afli acum. Ești într-un stadiu conștient de schimbare, ai ajuns deja să te iubești sau încă dai ascultare vocilor dăunătoare ale instanțelor din trecut?

În orice stadiu te-ai afla, niciodată nu e prea târziu să intri într-o adevărată relație cu tine. Această relație te ajută apoi să dezvolți relații sănătoase cu cei din jur și calmează vulcanul de emoții tulburi și negative. 

N-ai vrea să îți poți spune, privindu-te cu un zâmbet larg și iubitor: “dragă EU, știu că poți face orice!”?

Psiholog Mirela Gheorghe

 

Salvează relația înainte s-o pierzi

Câți dintre voi vă aflați într-o relație?

Câți sunteți singuri?

Câți sunteți într-o relație care e  compromisă?

Câți vă simțiți blocați într-o relație mai veche?

Calitatea vieții tale este dată de calitatea relațiilor pe care le ai. Bucuria de a trăi vine adesea din a iubi o altă ființă umană. Relațiile intime pot produce un zâmbet mare pe chipul tău sau o rană adâncă în suflet.

Ne simțim trădați sau respinși, ignorați sau judecați atunci când ne deconectam de partener/ă. Calitatea vieții scade.

Putem să aducem relația la o calitate mai bună sau să fim capabili să creăm o relație nouă, mai vie și mai sănătoasă.

Acele relații care n-au funcționat, ți-au dat măcar șansa să înveți.

Dacă nu ești și tu printre cei care cred că o relație se întâmplă de la sine, fără efort, înseamnă că acest articol îți poate fi de folos. Îți voi vorbi despre câteva greșeli majore pe care le facem, voit sau nevoit și ce efecte au asupra celuilalt și asupra relației voastre.  

...ca la inceput. 

Gândește-te la un moment romantic din viața ta, unul din cele mai frumoase, un moment de bucurie în care te simțeai atât de viu… Simte iubirea și pasiunea. Simte bucuria acestui moment.

Pe ce te-ai concentrat când te-ai gândit la această imagine? Cum te simți acum? 

Păstrează în continuare această experiență frumoasă în mintea ta.

La ce te gândești? Probabil la recunoștință, iubire, fericire, la liniște și siguranță.

Ce a făcut posibil să se întâmple asta? Ce ai fi în stare să faci acum pentru această amintire?

Ce frici ai lasă în urmă? Ce ai face diferit acum?

Ce se schimbă?

Starea generală de bine vine din totalul relațiile pe care le ai: relația cu tine, relația cu Dumnezeu/Universul, relațiile de familie, cu prietenii, cu clienții, cu persoana iubită.

 Cine e răspunzător pentru relațiile tale? TU.

Relațiile romantice nu mor din lipsă de iubire, ci din cauza intimității. Nu mă refer la intimitatea sexuală doar. Ci la conectare. O relație este un loc unde să dăruiești, nu să primești. Nu e la schimb. Deși pare un schimb, pentru că atunci când tu oferi, automat va da și celălalt, se întâmplă de la sine. Dacă tu oferi dragoste, celălalt va simți să ofere înapoi.

La început ai face orice pentru persoana de care te-ai îndrăgostit fără să te gândești la un schimb. 

Timpul trece. 7 săptămâni, 7 luni, 7 ani…Se schimbă așteptările. Și relația se transformă într-o tranzacție. Eu dau atât, tu dai atât. Fie că vorbim de cadouri, fie timp și atenție, fie aprecieri sau gesturi.

Hai să ne întoarcem iar înapoi, la început. Relația a fost frumoasă.

Cum te purtai? Cald, drăguț, înțelegător sau critic și solicitant? Pe atunci te gândeai la celălalt ca și cum tu nu mai contai. Dădeai timp, atenție, afecțiune, apreciere și suport. Scopul la început este să obții și păstrezi relația, să o faci să fie “a ta”. Apoi toată acea străduință se transformă în relaxare și apoi în nepăsare.

După un timp, nu te mai gândești la celălalt. Ești tu, tu, tu. 

De câte ori ți s-a întâmplat să povestești unui prieten că relația ta nu mai funcționează?

Posibil că ai început povestea cu: “El/ea nu mai e că la început, s-a schimbat. Nu ne mai înțelegem”.

Ce-ai zice să îți îndrepți atenția asupra felului cum te-ai schimbat și tu de atunci și până acum?

Trecerea timpului aduce familiaritate, dar și așteptări mai mari cu mai puțină dăruire.

Cheia? Adu inovație în relația ta de cuplu. Pentru asta e nevoie de antrenament. Inamicul rutinei este inovația. Și poate te întrebi de ce să faci tu primul asta? Să facă celălalt, nu?

Puteți discuta să împărțiți intenția de schimbare sau poți începe chiar tu. Fie că vei obține rezultate sau fie că relația rămâne în același stadiu final, măcar știi în ce direcție te duci.

Dacă ai o afacere și la început ai investit în ea, după câțiva ani ai doar pretenția să îți aducă câștig? Sau în continuare te ocupi și te zbați să îți genereze venituri?

Atunci când lucrurile nu funcționează, nu este obligatoriu să rămâi cu cineva pe viață, dar dacă încă mai simți că merită, atunci poți încerca să-ți reinventezi relația.

 Poți alege să schimbi acel “vreau să-mi dai” în “pot să-ți dau”. Dragostea nu e de ajuns.

Pentru ca o relație să reziste și să te împlinească, e nevoie și de alte ingrediente. Cum ar fi: angajamentul, timpul, pasiunea, obiective comune, loialitate, curaj, deschidere și toleranță.

Semne că relația s-a stricat 

În primul rând, nu mai există atracție și pasiune. Momentul când ați devenit colegi de apartament este un moment bun să va întrebați în ce direcție va îndreptăți. Sau poate mergeți deja în direcții diferite. Atunci când dispare atracția, dispare legătura intimă și intrăm pe modul de “atac”.

Îți prezint următoarele emoțiile predominante: iritarea, frustrarea, blocajul emoțional, resentimente, respingerea și reprimarea. Dacă ele apar cel mai des în prezența partenerului de viață, atunci e momentul să te oprești și să evaluezi ce se întâmplă. Fiecare din aceste emoții semnifică ceva.

De exemplu, atunci când simți resentimente, creierul tău va intra în modul de generalizare și va intensifica negativitatea. 

În faza de reprimare, înseamnă că te afli în stadiul de singurătate în doi, nu mai ai energie nici măcar să te mai cerți. 

Să ne gândim la cauze

În fiecare om există două tipuri de energii: masculină și feminină. Una predomină. Nu are legătură cu partea sexuală. Fiecare parte suferă atunci când nu este îndeplinită una din următoarele nevoi. Cu alte cuvinte, atât la tine cât și la partenerul de viață se află ambele energii.  

Nevoile părții feminine:

  • Să fie văzută. Mai exact să fie recunoscută și apreciată. Nu necesită mult timp să adresezi o atenție, un compliment, o apreciere. E nevoie însă de o stare de prezență.
  • Să fie înțeleasă. Deși uneori e greu să ne înțelegem pe noi înșine, “a fi înțeles” înseamnă ascultare, deschidere și non-judecată. Mulți dintre noi nu știm doar să ascultăm.
  • Să se simtă în siguranță. Fie că vorbim de siguranță fizică, financiară sau emoțională, orice minus aduce un dezechilibru în buna funcționare a omului.

 Nevoile părții masculine:

  • Să nu fie criticat. Bărbații nu vor să fie învățați sau sa li se spună mereu ce sa facă. Pentru că se simt niște eroi din natura lor. Dacă vrei să distrugi un erou, critică-l și spune-i cât de mult greșește. Dacă vrei însă să ai un erou, admiră-l și încurajează-l. Și el îți va îndeplini înapoi nevoile tale înzecit, ba chiar ar putea fi în stare să-ți “aducă luna de pe cer”.
  • Inovația. Rutina închide relația. Nu este doar de datoria părții masculine să fie inventiv și spontan. Va avea aprecia întotdeauna inițiativa părții feminine de a veni cu ceva nou și plăcut în relație.
  • Să nu fie controlat. Controlul și dragostea nu merg împreună. Controlul este o tehnică de “supraviețuire” care aduce pe moment siguranță. Pe termen lung, distruge iubirea și lasă loc resentimentelor.

Adevărata schimbare se întâmplă din inimă. Adică are loc atunci când creezi e emoție. În funcție de emoțiile pe care le trezim în persoana din față noastră, vom primi înapoi și răspunsurile. 

Pentru ca o relație să funcționeze, proximitatea este o nevoie de bază care practic include toate nevoile de mai sus în orice tip de relație. Dacă esti aici, prezent pentru celălalt când are nevoie, îi oferi atenție și deschidere, atunci acest lucru este un bun predictor pentru o relație de calitate.

Acum gândește-te din nou la un moment de frumos, fericit din viața ta, alături de cineva. Păstrează această emoție plăcută și găsește resurse să te antrenezi pentru a avea cât mai multe astfel de momente. 

Dacă te afli într-un impas în relația ta și un ajutor ar fi exact ceea ce aveți nevoie, apelați la un specialist de cuplu. Sunt lucruri pe care poate le știți deja, dar cu ajutor, puteți  să le fixați  mai bine și să le integrați în viața voastră de cuplu. 

 

Psiholog Mirela Gheorghe

 

Teama de a nu înnebuni

Dacă te confrunți cu anxietatea, acest articol îți poate fi de folos pentru că mă voi referi specific la o senzație cu adevărat înfricoșătoare: teama de a nu înnebuni. Deși este frecvent întâlnită în timpul atacurilor de panică, nimeni nu a înnebunit niciodată din această cauză.

În rândurile ce urmează, îți voi împărtăși  informații care sper să te ajute în gestionarea gândului legat de “nebunie”. Este important să înțelegi ca să poți să crezi.

 Despre această senzație se vorbește mai puțin. De ce?

Pentru că suntem învățați să vorbim mai deschis despre senzațiile care țin de corpul nostru, decât despre partea mentală și emoțională. Chiar dacă unele persoane preferă să ascundă această senzație, asta nu înseamnă că nu o resimt sau nu se gândesc intens la ea. 

“Ce mă fac dacă îmi pierd mințile?” 

“Dacă voi fi nevoit să mă internez într-un spital de psihiatrie?”

“Voi fi o legumă.. ce se va alege de viața mea?”

“E clar că ceva nu e în regulă cu mine și cu mintea mea”

Aceste gânduri te fac să fii și mai îngrijorat. Nu mai știi ce să crezi, dacă e de la anxietate sau chiar vei ajunge să-ți pierzi mințile.

Atunci când gândul de “nebunie” este atât de prezent și pare atât de real, simți cum în tot corpul și în zona capului, te cuprinde o senzație de căldură și strânsoare. Nu mai știi ce e adevărat sau fals. Pentru că senzațiile sunt atât de puternice și par extrem de reale ele ajung să te păcălească și să le crezi.

Nu e deloc ușor să povestim despre atacurile noastre de panică pentru avem impresia că nu vom fi înțeleși sau că ne facem de rușine. 

Cum să-mi fie frică să merg la mall? Cum să-mi fie frică să ies la restaurant? Sau cum să-i explic cuiva că am senzația că mor fără motiv?” 

Se activează astfel un comportament de evitare. Din teama de a nu părea “nebuni” sau de a nu fi nevoiți să ne recunoaștem problema, începem să restrângem activitățile sociale ca nu cumva ceilalți să observe ceva bizar sau că nu cumva să facem ceva incontrolabil.  Decizia?  Rămân în zona de confort: acasă.

 Cum poți să controlezi gândurile disfuncționale? Adevărul este că nu poți. Cu cât te lupți mai mult cu un gând, cu atât el te va vizita mai des.

Atunci când apare gândul de “nebunie”, lasă-l să apară, fără să încerci să-l elimini. Îți spui că este o reacție normală într-un atac de panică, așa cum febra este un simptom atunci când ai gripă. Ușor de zis, greu de făcut, este foarte adevărat. 

Secretul este să înțelegi două aspecte: cum apare acest gând și ce este o boală mentală. Pe măsură ce înțelegi mai bine, teama scade.

Mai departe, vei găsi informații despre cum se manifestă frica de “nebunie” și ce este boala mentală de care te temi.

Cum se manifestă? 

Teama de a nu înnebuni sau de pierdere a controlului se manifestă printr-o senzație de cap gol sau de greutate în cap. Să vedem cum apare ea. O împărțim în pași mai mici și la final îți revine ție sarcina să evaluezi care sunt șansele să înnebunești, dacă există șanse. 

  •  Inițial, apare un atac de panică sau o stare intensă de anxietate cu toate senzațiile specifice (palpitații, sufocare, amețeală, transpirații). Apare panica legată de senzațiile corporale: dacă fac infarct, sau avc, leșin sau rămân fără aer.
  • Pe măsură ce se desfășoară senzațiile în corp, îmi dau seama că nu mor, nu leșin, nu mă sufoc. Deci nu pare să existe un pericol real.
  • Dar eu mă simt ciudat, anormal de agitat și confuz. Corpul meu s-a comportat ca și cum se află sub o amenințare, însă nu am cu cine lupta sau nu am de cine să fug. Unde e pericolul?  “Nu-i normal să simt așa… ceva nu e în regulă!” De aici și teama de a suferi un infarct, de a mă sufoca, de a-mi pierde cunoștința sau de a înnebuni. Mă întreb, dacă nu e real și e numai în imaginația mea, asta nu poate înseamna că îmi pierd mințile?  Nu, îți explic de ce. 
  • Totul se întâmplă pe două fronturi: gândurile catastrofice provocate de senzațiile din corp versus realitate (nu pățesc nimic). Când cele două fronturi de întâlnesc, apare o stare de confuzie puternică, pe care o numim automat “nebunie”. Pentru că suntem mereu în căutare de explicații, suntem gata să acceptăm chiar și una care nu este reală: dacă nu știu ce se întâmplă cu mine înseamnă că înnebunesc.
  • Următorul pas este să mă opun acestui gând, nu vreau să accept aș putea să-mi pierd mințile. Trebuie să lupt să-l fac să dispară. Cu cât încerc să-l elimin mai mult, cu atât devine mai puternic.  Observ că nu-l  pot controla. Nu îmi pot controla gândurile, deci iată încă o posibilă cauza a “nebuniei”. 

Pare familiar acest scenariu?Mulți oameni cu anxietate trec prin el, nu ți se întâmplă doar ție. Amintește-ți că și înainte de anxietate aveai tot felul de gânduri și că uneori chiar ciudate, cum de n-ai înnebunit deja? 

Pentru că nu se poate înnebuni de la prea multe gânduri, oricât ar fi ele de confuze și de neoprit. 

Frica de schizofrenie sau de psihoze

După primele atacuri de panică, pornim investigațiile medicale: cardiolog, analize sânge, neurolog, ecografii, endocrinolog. Probabil că ai trecut și tu prin asta. La finalul acestui șir de căutări, afli cu mirare dar și cu regret că nu ți se da niciun diagnostic clar sau vreun tratament.

Și totuși simți că ai ceva. În acest punct începe să apară iar întrebarea dacă vei înnebuni!

De aceea, este important să înțelegem câte ceva despre bolile mentale. Iată câteva informații și diferențe despre psihoze și anxietate.

Schizofrenia este o boală mentală pe care o asociem deseori cu nebunia. Ea nu apare brusc și spontan ca în cazul unui atac de panică. Ci se dezvoltă lent, de-a lungul timpului, adesea cu cauze genetice sau accidente la naștere. 

Dacă vom cauta să ne informăm de pe internet, vom găsi câteva “asemănări”: retragere socială, tulburări de gândire, depersonalizare sau derealizare. În schizofrenie, vorbim despre aceste senzații în contextul pierderii contactul cu realitatea! Nu este același lucru ca în anxietate. 

Anxietate versus Psihoze 

Simptomele principale în diagnosticul unui episod psihotic sunt: halucinații vizuale și auditive, idei delirante, ruperea de realitate, aplatizare emoțională (pacientul nu mai simte emoții) și foarte important de reținut este faptul că pacientii nu au conștiința bolii (sunt duși la spital împotriva voinței lor).

În anxietatea este invers, exact opusul. Suntem foarte conștienți că avem ceva, mergem singuri la doctori  și simțim emoțiile foarte intens, chiar devenim și mai sensibili emoțional decât înainte.

Senzația de lipsa a controlului din anxietate NU este același lucru cu derealizarea din psihoze. Nimeni nu a început să audă voci sau piardă contactul cu realitatea într-un atac de panică și sunt convinsă că nici tu. Practic, poți observa, din dovezile de mai sus, că anxietatea este opusul psihozei.

 În final, e important de menționat că pentru un diagnostic corect este nevoie de un consult de specialitate. În plus, în cazul anxietății, simpla informare doar din surse online, este posibil să nu fie suficientă. Încurajez mersul la psihoterapie și la un consult psihiatric în caz de nevoie.

Anxietatea presupune multe obstacole și mult efort din partea persoanei pentru a ieși din capcana ei. De aceea mulți scriu pe forumuri că nu s-au vindecat de ani de zile. De ce? Pentru că nu au avut un parcurs corect în abordarea problemei.

Din experiența mea în lucrul cu anxietatea, toți cei care au crezut cu adevărat că vor reuși și au aplicat strategiile în procesul vindecării, acum duc o viață chiar mai frumoasă și mai împlinită decât cea de dinainte de anxietate. Partea frumoasă este că la final, după ieșirea din anxietate, vei fi un om mai puternic și autonom. Perseverența ta reprezintă incontestabil cheia pentru a-ți învinge fobia. Beneficiile de după schimbare îți vor servi că motivație să depășești  și să te eliberezi de anxietate.  

“Atât timp cât te temi de ceva, te domină. Când nu te mai temi, nu mai există!”

 Sunt aici să te însoțesc în procesul vindecării și să te ajut să îți recapeți libertatea.

Psiholog Mirela Gheorghe

Complexul de inferioritate

Îi plasez pe alții pe un piedestal și eu rămân undeva jos și încerc să fiu cât drăguță cu toată lumea”, zicea A. când îmi povestea despre o situație de la serviciu.

 “Mă simt atât de inferior altora încât mereu am tendința să reproșez, să acuz, mă simt neîndreptățit și furios”, mărturisește C. legat de relațiile lui sociale. 

Sunt cele două tipuri principale de comportament prin care oamenii reacționează la starea de inferioritate. Fiecare reacționează altfel pentru că și-a creat mecanisme de apărare diferite. Unii preferă să se dea la o parte în fața celor “superiori” oferind un covor roșu pe care alții să treacă și încearcă din răspunderi  să-i mulțumească și să nu-i supere. Alții se revoltă și își acoperă așa zisele defecte prin tot felul de tactici: minciună, amânare, manipulare, critică sau victimizare. 

Ce este complexul de inferioritate?

Reprezintă o stare pe care oamenii o au atunci când fac diferențe între ei și se plasează pe trepte diferite. Motivele: considerente estetice, banii, faima, atitudinea etc.  Unii  cedează din start, alții rămân agățați în dorința de a fi mai presus, chiar dacă în subconștient se simt “fără merite” și insuficienți.

Există un cumul de situații și întâmplări de viață, mai ales din perioada timpurie, în care noi ne-am alcătuit o imagine despre cum suntem și despre cum credem noi că ne percep alții.

Povestea începe, cum te-ai fi așteptat deja, încă din copilărie. Atunci se pun bazele noastre comportamentale. Este vorba despre cum se comportă ceilalți cu noi și cum reacționăm la aceste comportamente. 

Revenind la complexul de inferioritate, este evident că nu se referă la cele mai încurajatoare situații ci dimpotrivă, la momentele când eram aspru criticați de părinți sau profesori, disprețuiți sau umiliți în fața altor copii sau comparați cu copiii colegilor de serviciu ai părinților. Să nu uităm nici de comparația între frați (acolo unde este cazul). Părintele credea că te stimulează și te motivează și pe tine atunci când îți dădea exemplu pe fratele tău mai harnic și descurcăreț. Efectul? Exact cel opus, ai ales atunci să fii și mai inhibat și delăsător. Nu puteai să concurezi cu fratele, deci la ce bun să mai faci ceva?

Îți amintești de zilele când veneai acasă cu un 10 și îți priveai părintele că și cum ai adus medalia de aur a României la paralele, așteptând toate laudele din lume? Ei bine, este foarte posibil ca în loc să fii lăudat, ai fost întrebat dacă au mai luat și alții 10. Și dacă măcar un copil a luat tot 10, ți s-a spus că asta înseamnă că testul a fost ușor.

Deci, concluzia era că dacă iei 10, n-a fost greul testul, dacă iei 7-8, atunci nu ești bun de nimic și alții “cum pot mai mult?”

Ce-ai învățat despre tine în acest caz? Că orice ai face este greșit sau insuficient și că alții sunt mai buni decât tine. 

Cum mă comport că adult dacă am  complex de inferioritate?

În funcție de ce crezi tu despre tine și cât de mult îți accepți această imagine, îți dezvolți un set de comportamente și gânduri despre tine și alții. Aceste gânduri devin automate și apar instant, fără să fii conștient de ele.

Apare un dialog interior pe care îl faci de multe ori în mod automat. Este ca o voce, asemănătoare părintelui tău din trecut, care îți repetă:

-Nu ești destul de deștept pentru jobul ăsta

-Nu vei lua interviul, n-are rost să te faci de râs pe-acolo

-Ceilalți vor vedea repede că tu de fapt nu ești bun în domeniul X

-Cine să te placă cu kilogramele astea în plus?

-Tu nu vei reuși niciodată!

Ca urmare a acestor gânduri disfuncționale, te supui lor și te retragi. Cine și-ar dori să se facă de râs?

Mai bine nu mă arăt cât de incapabil sunt și rămân într-o situație de compromis. Deși pierd oportunități și șanse de a mă dezvolta și de a avea succes, prefer să stau în umbră.

Indiferent ce mecanism de apărare ai adoptat, fie că te supui sau ataci, pe interior te simți neimportant, fără valoare, trist, neîmplinit și anxios.

În cazul persoanelor care se simt inferioare, succesul este doar un vis frumos sau un cuvânt în dicționar. Deși și l-ar dori și simt că asta i-ar salva, se tem teribil să dea curs oricăror încercări de a ieși din zona de confort. Mai mult decât atât, se gândesc că dacă ar eșua, ar pierde tot: și succesul dar și tot ce au dobândit până acum.

Deci, de ce să risc? Mai ales că nu mă simt pregătit acum să pierd ceva și…de fapt nu voi fi niciodată.

Prefer așadar să mă retrag, nu voi fi în centrul atenției, sunt atent cu ceilalți să nu-i supăr ca nu cumva să mă înlăture, mă port frumos și continui astfel să-mi întăresc ideea că alții sunt mai buni decât mine (așa cum mi s-a transmis în copilărie).

Se numește profeție care se autoîndeplinește, cu “ajutorul” tău, desigur. 

Tot din exemplele de mai sus, legate de propria imagine (negativă), poți apela la un comportament pasiv-agresiv.

Încerci adesea să manipulezi ca să acoperi această senzație de inferioritate și ca nu cumva alții să vadă minusurile tale. Cea mai bună armă de apărare este atacul în acest caz.

Un comportament agresiv mă poate feri de critica altora și nu va îndrăzni cineva să-mi zică ce crede despre mine. Îi domin din start, îi fac chiar eu să se simtă inferiori ca să pot să urc în ierarhia succesului și a stimei de sine. Îi păcălesc mereu pe cei din jur că sunt de fapt foarte capabil și chiar “perfect”.

Poate că erai unul din acei copii care atunci când era comparat de părinte, dădeai următoarea replică: “ Dar tu ce note aveai când erai copil? La pariu că erau și mai mici”. De asemenea, ascundeai notele și mințeai legat de cât au luat alții, spunând că toți au luat mult mai puțin. 

Iată și câteva soluții

În primul rând, este esențial să identifici vocea critică și cum a apărut ea în viața ta. Ce îți transmite această voce și cât de adevărate sunt aceste mesaje? O sugestie în acest sens este să explorezi mai detaliat alături de un psihoterapeut și să modifici cu ajutor specializat gândurile automate care te sabotează. Acest proces implică deschidere, emoție și motivație către schimbare.

Dacă alegi să te descurci singur, atunci poți începe prin a înțelege că superior/inferior nu există.

Da, ai citit bine. Este doar o iluzie pe care noi oamenii o întreținem prin gândurile noastre. Chiar dacă, e firesc și uman să ne comparăm cu cei din jur, altfel n-ar mai există evoluție, depinde de modul cum o faci.

Fie îți spui că alții sunt oricum mai buni, simți invidie și neputință în fața acestui fapt și devii furios sau descurajat. Fie te motivezi și îți dorești să muncești mai mult, să-ti asumi riscuri ca să ajungi la succes.  Depinde ce voce este prezentă în mintea ta. Este vocea critică care te ține pe loc sau este vocea sănătoasă care te propulsează către reușită?

Notează pe un jurnal al tău, acele gânduri care te sabotează și evaluează dacă sunt adevărate. Dacă în copilărie, ele aveau un sens, adică “atunci și acolo”, mai sunt ele valabile “acum și aici”? 

De exemplu, dacă în copilărie era importat să nu porți ochelari pentru că râdeau colegii de tine, acum, ca adult mai râde cineva de tine din acest motiv?

Poți lua cât mai multe gânduri și credințe, rând pe rând și să observi că ele nu-și mai păstrează nivelul de adevăr. Deci poți renunța la ele. Și le poți înlocui cu unele noi. Cum ar fi, legat de exemplu de mai sus: “ochelarii îmi dau un aer mai serios, chiar seducător, par că în scot în evidență inteligența si misterul”.

E ceva de lucru cu aceste gânduri dar la capătul acestei practici, va sta o stimă de sine puternică și sănătoasă.

Un alt aspect foarte important despre care e important să-ți vorbesc, este vulnerabilitatea.

Mai toți fugim de ea, încercăm s-o mascăm, că nu cumva să observe cineva vreo emoție sau un punct slab.

Cum ar fi să-ți propui să renunți la ea, măcar uneori? Ce schimbări crezi că s-ar produce?

În primul rând, te-ai relaxa. Nu ar mai fi nevoie să te ascunzi mereu de ceilalți și lupți pentru o imagine perfectă. Asta nu înseamnă că nu vei continua să te dezvolți, să muncești și să țintești către succes. Ci înseamnă să accepți față de tine și de alții că succesul înseamnă uneori eșec și suferință, înseamnă “lupta interioară” și asta înseamnă că nu ești perfect. Dar e grozav să fii imperfect. Amintește-ți că atunci când plângi, cineva care te iubește te va lua în brațe. Dacă nu vorbești despre o rană de-a ta, nimeni nu va știi să te ia în brațe când tu ai nevoie.

Să fii vulnerabil înseamnă să fii TU așa cum ești, cu plusuri și minusuri. Vulnerabilitatea este în natura noastră și ne ajută să ne conectăm cu ceilalți. Deschiderea înseamnă conectare. 

În momentul când accepți că nu ești perfect, îți vei da voie la încercări. Pentru că știi că ai voie să și greșești. Câtă libertate, nu? 

Dacă părinții te certau când greșeai sau erau veșnic nemulțumiți de tine, e momentul să fii chiar tu acum părintele tău bun și oferă-ți încurajări și iubire necondiționată.

Calea către tine este atât de frumoasă, presărată cu emoții și momente de tip “aha”. Dacă ești curios să mergi la întâlnire cu tine, să te cunoști, începe chiar acum, doar ai amânat destul.

Descoperă un nou TU, imperfect, dar plin de potențial, relaxat și gata să încerce lucruri noi.

 

 

 

 

 

 

 

Pot să mă vindec de anxietate și atacuri de panică

Anxietatea nu prea mai este un mister. Oamenii caută remedii și soluții și se informează tot mai mult legat de acest aspect. Voi aborda în acest articol subiectul “anxietate” într-un mod cât mai accesibil și pe înțelesul oricui.

Dacă am o boală gravă? 

Cea mai des întâlnită întrebare este: Cum să mă “vindec” de anxietate?

De ce am folosit ghilimele?

Pentru că nu este că o boală. Ne referim la boli atunci când ne gândim la un diagnostic de diabet sau osteporoză sau schizofrenie (tulburare mentală cronică și severă din sfera psihiatrică).

Anxietatea și atacurile de panică nu sunt altceva decât dezechilibre emoționale. Mă refer aici la emoția de frică în principal. Acest dezechilibru pune stăpânire pe viața noastră, ne afectează pe mai multe planuri și produce niște simptome extrem de neplăcute în corp. 

Motiv pentru care, primul lucru la care ne gândim, este că suferim de o boală, că avem ceva grav. De aici și ideea de vindecare. Căutăm boala, investigăm starea de sănătate, apare gândul că suferim de ceva grav. Ne gândim din ce în ce mai des la boli și ne atribuim toate bolile grave din lume (cancer, avc, boli cardiace, schizofrenie, etc).

În cele ce urmează, vei înțelege că anxietatea nu înseamnă că suferi de vreuna din acele boli grave. 

Cum să controlez anxietatea? 

Ca și metodă de vindecare, oamenii cred că dacă ar reuși să controleze senzațiile, atunci se vor face bine.

Paradoxal însă, este că, investigând mai în profunzime și foarte sincer, vom descoperi cu surprindere că tocmai nevoia de control este cea care determină îngrijorările și teama. La o analiză mai amănunțită, vedem că nevoia de control este o dominantă în viața celor cu anxietate. Credem că atunci când deținem controlul, ne simțim în siguranță.

Unii dintre voi se întreba : “Păi ce e rău în faptul că vreau să am control asupra vieții mele?

Nu e nimic rău, ba chiar e firesc și indicat, atâta timp știm care sunt limitele. Adică, dacă încerc să controlez ceva ce nu e în controlul meu, cum ar fi vremea, sau starea de sănătate a cuiva drag, evenimente politice, relațiile din viața mea sau ce gândește sau face X sau Y, voi constata că nu pot. 

După mai mult timp, mintea mea va interpreta această incapacitate de a avea control ca un eșec al meu. Lucrurile par a fi scăpate de sub control, mă simt fără putere și resimt asta ca o amenințare sau slăbiciune.

Anxietatea apare în astfel de contexte. În fața situațiilor pe care nu le pot controla, mă simt expus și cred că sunt incapabil. Într-o lume mai puternică decât mine, încep să mă simt mic și neputincios.

Gândurile iraționale, precum și propriile interpretări catrastrofice generează idei cum ar fi: “Nu mă descurc”, “Nu pot să fac față”, “Sunt pericole peste tot”, “Pot păți ceva”, “Nu știu ce să mă fac” etc.

Anxietatea provine din trecut

Starea de nesiguranță, caracteristică anxietății, ne este deja familiară. Ea vine din experiențele timpurii de viață.

În copilărie, se întâmpla adesea să fim neglijați de părinți, sau să fim abuzați fizic sau emoțional, să fim aspru criticați sau devalorizați. În acele momente, pentru noi ca și copii, comportamentele respective aveau un impact emoțional puternic. Interpretarea pe care o dădeam era că nu suntem buni, că nu merităm iubire, că trebuie să corespundem, altfel vom fi abandonați sau pedepsiți. Ne era frică și simțeam o mare nesiguranță. Dar evident că nu știam să mergem la mama sau la tata și să-i transmitem direct și asertiv că acele comportamente ne fac rău. Rămâneam prinși în capcana fricii și încercam singuri să ne apărăm. 

Această frică rămâne stocată în memoria noastră implicită și o activăm în viața de adult ori de câte ori detectăm un așa-zis pericol (de abandon, neglijare, critică, dispreț, etc).

Soluții în anxietate 

Când ne gândim la vindecare, dorim să controlăm senzațiile si emoțiile pentru a le îndepărta. Cât se poate de fals. Unii totuși recunosc că atunci când “luptă” cu senzațiile, ele chiar se intesifică.

O soluție imediată este să mă opresc conștient și să le dau voie acelor senzații să fie, fără să încerc să mă opun.

Pe termen mai lung, din punct de vedere psihologic, abordarea anxietății are loc în câteva planuri:

 -Restructurarea gândurilor iraționale și disfuncționale- terapia cognitiv comportamentală se potrivește cu succes

-Acceptarea de emoții

-Terapia traumei copilăriei 

Frica face parte din viața noastră și chiar ne ajută să detectăm anumite pericole reale. 

Anxietatea însă, se referă mai mult la situațiile imaginare și gândurile mai puțin raționale, cum ar fi:

 Mi-e frică să nu fac infarct (deși nu am diagnostic cardiac)

Mi-e frică să nu mă dea afară de la muncă

Ce mă fac dacă soțul/soția mă părăsește?

Oare ce gândesc alții despre mine?

Voi înnebuni de la atâtea gânduri

Nu știu cum m-aș descurca singur/ă, orice se poate întâmpla.

Aceste gânduri disfuncționale sunt doar câteva care ne aruncă în capcana anxietății. Ele produc îngrijorare permanentă și exagerarea realității.

Simptomele sunt greu de suportat. Dar dacă nu ai făcut infact, nu ai rămas fără aer, nu ai înnebunit, care sunt șansele să se întâmple de acum înainte? Logic, nu ar fi. Însă știu că de fiecare dată când apar stările, primul gad este că dacă de data asta, chiar pățesc ceva.

Anticiparea negativă și catastrofică mențin anxietatea și provoacă noi episoade de panică.

Există vindecare 

Pornind de la gândul că aș rămâne fără loc de muncă, evaluez care sunt șansele reale ca acest luru să se întâmple. Apoi caut soluții de rezervă și analizez piața de muncă, eventual încep cursuri noi de școlarizare ca să-mi sporesc șansele la un job mai bun. (devin mai rațional).

De asemenea, “vindecarea” mai înseamnă să te întorci la copilăria ta, să-ți amintești de momentele în care te simțeai în nesiguranță, neprotejat sau abuzat. De obicei asta se face cu ajutorul unui psihoterapeut și se referă terapia traumei copilăriei. Evenimentele traumatizante preferăm să ținem ascunse și reprimate. În terapie, vei reuși ușor să le aduci la suprafață și să le integrezi în viața ta. Astfel ele nu vor mai alimenta izvorul fricilor din prezent. 

Anxietatea și atacul de panică

În câteva cuvinte, un atac e panică este atunci când:

 -inima îmi bate atât de tare încât simt că îmi iese din piept sau va “exploda”

-nu pot să respir și simt că rămân fără aer

-mă cuprinde o agitație în tot corpul și nu mă pot liniști deloc

-mă simt amețit/ ă și simt că leșin

-mă gândesc că voi înnebuni sau voi face ceva necontrolat

-am senzația că urmează să mor în secunda următoare

-transpir și mi se înmoaie picioarele 

Toate aceste senzații apar brusc, pe neașteptate, și cel mai des au debut fie acasă, la birou, pe stradă, la volan sau metrou.

În anxietate, simt că am o frică permanentă, pe care nu o pot defini clar, dar asta mă face să mă rețin de la  multe activități. Evit să ies cu prietenii, să merg la cumpărături, să plec în vacanțe sau chiar evit să plec de acasă neînsoțit/ă.

Persoanele cu anxietate au un traseu medical clasic: vizită la cardiolog, analize de sânge, urmează neurologul, câteva ecografii și rmn. Cumva în sinea lor, speră să găsească o boală organică care are un tratament clar și eficient.

Lucrurile nu stau așa. 

Voi ieși din anxietate atunci când lucrez cu mine și cu gândurile mele, când mă ascult și îmi accept emoțiile, când îmi vorbesc blând, așa cum i-aș vorbi unui copil să-l liniștesc.

 În plan comportamental, am nevoie să mă expun la situațiile incomode, care îmi produc panică. Acest lucru se face gradual și pornind de la situația cel mai ușor de înfruntat. De exemplu, îmi propun să rămân într-un magazin timp de 5 min, apoi 10. Treptat, voi merge la un magazin mai mare, cum ar fi un mall și la fel, petrec acolo un timp suficient cât să înțeleg că simptomele trec și nu pățesc nimic din ceea ce mi-am imaginat.

Te încurajez păstrezi speranța că vei fi “ca înainte”. Vindecarea anxietății este un lucru  real și posibil atât timp cât acționezi corect.

Terapia are nevoie de timp, de aceea mulți au tendința să renunțe. Ne dorim cu toții o pastilă vindecătoare care să ne scape repede de această suferință.

Dacă ai încercat mai multe metode (acupunctură, meditații, preot, etc) și nu ai reușit să depășești anxietatea, te îndrum să apelezi la psihoterapie. Fiind vorba despre o problemă psihologică, se poate rezolva pe calea psihologiei.

Înțeleg pe deplin prin ce treci, atât din punct de vedere uman, cât și profesional. E greu când simți că nimeni nu te înțelege sau ți-e rușine să povestești despre ce simți, când nu știi cum să-ti revii, nu știi exact ce ai și cum să te vindeci. E lupta ta interioară. Totuși anxietatea are vindecare și mulți oameni au reușit. Și tu poți. Aștept sa ne cunoaștem și să vorbim despre fricile tale.

Psiholog Mirela Gheorghe

 

 

 

 

 

 

Comunicare bună, relație fericită 

Relațiile de cuplu aduc multă împlinire, dragoste și bucuria de a fi în doi, dar și câte resentimente, furie și frustrare?

Comunicarea este însă ingredientul de bază pentru ca o relație să funcționeze. Însă în toate relațiile, chiar și în cele sănătoase, apar inevitabil conflictele. Modul cum gestionează partenerii apariția unui conflict, poate prezice succesul sau eșecul în relație. 

Exemplul:

 Eu vorbesc –> tu auzi –>  nu asculți  

Tu vorbești –> eu aud ->  mă gândesc la replică (atac sau apărare),

 spune mult despre greșelile pe care le comitem în comunicare.

Nu suntem învățați nicăieri cum să comunicăm, nici în familie și cu atât mai puțin la școală. În sistemul de învățământ, comunicarea își pune mult bazele pe o dinamică unilaterală de tip întrebare-răspuns. Nu erau încurajate creativitatea și nici răspunsurile personale, ci erau acceptate răspunsurile din carte sau cele pe care le așteaptă dascălul.

Mai ales în perioada de trecere de la comunism la democrație, generația anilor ‘80-‘90, elevii au învățat pe acest model rigid, cu multă limitare și frică în exprimare.

Mie personal, acest model mi-a creat dificultăți în felul cum mă raportez la persoana din fața mea. Mi-a dezvoltat o stângăcie în a reuși să îl înțeleg mai bine pe celălalt și, de asemenea, să mă fac înțeleasă. Și recunosc că încă lucrez la schimbarea acestui obicei cu unul mai sănătos și mai funcțional și nu e deloc ușor. 

Comunicarea sănătoasă

Ne lovim aproape zilnic de acel sentiment neplăcut când nu reușim să ne exprimăm și să ne facem bine înțeleși.

Cele două aspecte care țin de o bună înțelegere între doi parteneri sunt: ce transmit și cum sunt înțeles (și ascultat). Și indică faptul că, in comunicare, nu este doar responsabilitatea celui care transmite, ci și a celui care ascultă.

A comunica înseamnă “împreună”. A te exprima sănătos este un bilet dus-întors care include următoarele etape:

 -mă exprim

-primesc confirmarea că am fost înțeles

-ascult la rândul meu

-confirm ce am înțeles

 Orice etapă omisă este un pas mai aproape de conflict.

Cum învăț să comunic în relație?

Să asculți

Să asculți înseamnă să primești ce spune celălalt fără să judeci, să-i permiți să spună cât mai mult, să transmiți apoi ce ai înțeles și să pui întrebări deschise. Să asculți înseamnă să te abții o vreme de la a răspunde și doar să însușești mesajul pe care îl primești. Și ceea ce pare și mai dificil, este să putem asculta o poveste sau o situație, fără să avem senzația imediată de a interveni cu sfaturi sau de a găsi rezolvare. De multe ori, oamenii vor să descarce o emoție, niște gânduri. Și prezența cuiva care doar ascultă face, la propriu, minuni. 

Să te exprimi

A vorbi înseamnă să transmiți un mesaj în nume propriu din prisma a ceea ce simți, gândești, îți amintești sau îți dorești. Adesea ne blocăm la un nivel sau altul. Din teamă că nu ne facem înțeleși și din frică să nu fim vulnerabili, oprim comunicarea sau o ducem într-un alt registru. Pe măsură ce înveți să primești din partea celuilalt un refuz, o părere mai tăioasă sau aprecieri, atunci și modul de a te exprima începe sa fie mai liber și mai puțin inhibat. Transmite ce ai de spus, clar și asertiv, altfel nimeni nu va ști ce gândești cu adevărat.

Și nu doar piedicile din comunicare aduc stres în viața de cuplu, uneori și liniștea, când e prea apăsătoare creează un real disconfort. 

Liniștea apăsătoare din cuplu 

Liniștea din cuplu despre care urmează să-ți vorbesc, nu se referă la momentele când nu ne certăm, ci la nevoia de “a nu vorbi”.

Tăcerea potrivită și de calitate poate fi un echilibru excepțional, mai ales în relațiile de lungă durata. Este un echilibru delicat, în care, dacă ambii parteneri reușesc să intre, succesul este garantat. Înseamnă că cei doi sunt bine unul cu altul  și se bucură fiecare în tăcere de prezența celuilalt.

Format din Eu, Tu și Noi, un cuplu include atât timp separat cât și timp împreună îmbinat armonios și securizant. Dacă ai ajuns aici, poți să te declari un fericit “câștigător” al unei relații sănătoase. 

Liniștea poate deveni apăsătoare atunci când, de exemplu:

Să ne imaginăm un cuplu. Aflați într-o călătorie cu mașina, la un moment dat se instalează liniștea. În timp ce conduce mașina, bărbatul se lasă purtat de gânduri, admirând în același timp decorul verde al naturii. Este relaxat și plutește în visare, fiind atent la condus și gândindu-se ce bine se simte alături de soția sa.

Femeia însă este neliniștită de această tăcerea și o percepe ca pe o respingere sau ca pe o lipsă de iubire. Se gândește la mai multe scenarii, îi vin în minte mai multe subiecte rămase neîncheiate și rupe tăcerea cu un ton de reproș: “De ce nu mai zici nimic? Ai ceva cu mine?” 

Proiectând propriile temeri asupra celuilalt, care în cele mai multe cazuri nici nu sunt reale, putem da naștere celor patru elemente care care pun pe butuci comunicarea în cuplu.

 Cei 4 călăreți ai apocalipsei

Metafora “cei 4 călăreți ai apocalipsei” (denumire dată de institutul Gottman care se ocupă de cercetare și tehnici privind relațiile), reprezintă stilurile de comunicare care pot prezice încheierea unei relații: critica, disprețul, defensiva și împietrirea.

Critica 

Critica reprezintă un atac la persoană prin acuze neîncetate care au legătură în esență cu o nemulțumire veșnică îndreptată către partener/ă.

Niciodată nu te gândești la mine!”

Nu ești în stare să spui ce trebuie!”

Ți-am zis de-atâtea ori să-ți duci farfuria!”

Mâncarea asta are un gust oribil”

Pe măsură ce critica devine o problemă generalizată, cel acuzat se simte respins și rănit, încrederea în propria persoană scade vizibil. Acest lucru atrage nevoia în care agresorul să manifeste și mai multă critică. Și ca un bulgare de zăpadă ce se tot rostogolește, se ajunge în cele din urmă la dispreț.

 

Antidotul: Dacă ceva nu este pe placul tău, în loc să critici, formulează în numele tău o plângere, exprimându-te blând și neacuzator: (“Mă simt nebăgat/a în seamă, mi-aș dori să putem vorbi sau să facem ceva împreună”). 

Disprețul

Dacă prin critică atacăm caracterul partenerului, apelând la dispreț ne poziționăm pe un nivel de superioritate. Comunicarea “de sus” folosește sarcasmul, batjocura, lipsa de respect și limbaje ale corpului care ridiculează (imitarea, datul ochilor peste cap). Tot aici sunt incluse jignirile și injuriile. Este ca o lovitură de suliță ce-l imobilizează pe celălalt și îi rănește direct o zonă emoțională fragilă, dar care va produce ulterior un întreg joc de reacții. 

Nu te uiți la tine cum stai toată ziua pe canapea? N-am de gând să te iau de crescut. M-am plictisit deja de atitudinea ta de copil”

Uite-te cum arăți acum, n-aș merge cu tine nici să ducem gunoiul împreună”

Persoana țintă a disprețului se simte desconsiderată și fără valoare și începe să aibă resentimente și chiar ură.

Relațiile în care partenerii comunică frecvent folosind critica și disprețul sunt pe punctul de a se destramă sau trăiesc o viață împreună greu de suportat.

 Antidotul: Comunică cu respect, chiar dacă nu se întâmplă totul așa cum îți dorești. Pentru produce schimbări la partener, poți folosi mai degrabă încurajarea și aprecierea.

Chiar dacă în mod automat îți mai scapă critici și acuze, folosește raportul de 5:1. La o critică folosită, echilibrează balanța cu 5 aprecieri și lucruri pozitive. Începe să spui mai des “mulțumesc” și “te rog”. Cele două cuvinte fac minuni.

Defensiva

Ca răspuns la critică, defensiva intră în apărare. Apare iminent nevoia de a căuta scuze, de a face pe nevinovatul, astfel ca partenerul să înțeleagă și să înceteze acuzațiile.

Această strategie nu are prea mult succes pentru că este interpretată de celălalt ca o formă de refuz mascat la cerințele pe care ți le atribuie. Asta nu îl mulțumește pe acuzator, chiar mai mult, posibil să se înfurie și să nu devină deloc mai tolerant. Cu cât folosești mai des strategia defensivă  înseamnă pentru celălalt că nu îți asumi responsabilitățile și cauți doar scuze.

 “Am fost atât de ocupat/ă  încât nu am reușit să merg să cumpăr pâine”, “M-am simțit rău și nu am putut să mă ocup de curățenie”

 

Antidotul: Defensiva te ajută pe moment, pe termen lung apelează mai degrabă la asumarea responsabilității. Poți prelua o parte din vină, gândindu-te la nevoia celuilalt care ți-a cerut ceva. Asta nu înseamnă că lași mereu de la tine, ci discutând, va împărțiți sarcinile și puteți evita conflictul.

Împietrirea

Este răspunsul la comportamentul de dispreț. Este un rezultat la o copleșire psihică căreia nu-i mai putem face față și care produce o lipsă de apărare și imposibilitatea de a mai discuta lucrurile rațional. Îți amintești de expresia “a lua poziția mutului”?  Împietrirea este o formă de deconectare, de ieșire din discuție și de evitare totală a subiectului.

Este un mecanism de apărare în față disprețului, cu efecte bune pe moment, dar pe termen lung aduce consecințe negative pentru viața de cuplu. Problemele rămân neîncheiate, frustarea  și resentimentele cresc și tiparul dispreț/evitare se repetă până la faza când cuplul se desparte.

Antidotul: Ia-ți timp de calmare. Timp de jumătate de oră poți avea un timp al tău, însă revino la discuție, comunicând respectuos și rațional.

Nu aștepta totuși să ajungi într-un punct critic al relației tale, identifică din timp dușmanii “călăreți” care s-au instalat și propune-ți să devii conștient de antidotul împotriva lor. 

Odată intrați într-o dinamică defectuoasă, e nevoie adesea de o terță persoană care să indice o reașezare, o recentrare care să aducă claritate și o comunicare reală. Terapia de cuplu este o soluție bună pentru salvarea relației. Din păcate, la cabinet ajung cuplurile într-o fază avansată de tensiune și resentimente și chiar ei recunosc că terapia este ultima lor încercare. Însă i-aș întreba, dacă cineva ar suferi (nu doresc nimănui) de o problemă de sănătate mai gravă, doctorul ar fi ultima variantă la care ar apela?

Provocările pot fi depășite, atunci când ai încredere în angajamentul relațional: împreună la bine și la greu. Întâlnirea cu un terapeut de cuplu este o experiență plăcută și ajută să dezlegați tainele comunicării și ale unei relații cu sens. Acum poate este momentul potrivit să încerci o altfel de comunicare. Sunt aici să te ajut.

 “Adevăratul secret al reușitei unei căsnicii este să îndreptăm unul spre altul puțin câte puțin în fiecare zi” (John Gottman).

Psiholog Mirela Gheorghe

Cum aleg terapeutul?

Psihoterapia este o opțiune pentru o viață mai bună, mai echilibrată. Și nu doar atât, oamenii o încearcă și din nevoia de a fi înțeleși și de a găsi răspunsuri.
Cu cât mai multe răspunsuri, cu atât mai puțină incertitudine, deci mai puțină anxietate. Îmi amintesc de lucrările de control pe vremea când eram la școală.
Cu cât studiam mai mult înainte cu atât eram mai sigură pe mine și mai puțin îngrijorată că voi pica testul. Cu alte cuvinte, cunoașterea înseamnă putere și alungă frica din suflet. Și cred că oricine simte acest lucru la un moment dat. Iar atunci când e pregătit, își dorește să afle și mai multe. Ce vreau să spun este că atunci când te cunoști mai bine, te prețuiești mai mult, devii conștient de cine ești. Odată cu asta, încrederea în tine crește, nevoia de a depinde mereu de cineva dispare, îți asumi noi decizii și orice tip de anxietate scade.
Oamenii vin la cabinet pentru a găsi explicații, cum ar fi de ce se simt deprimați și temători sau de ce relația nu le merge, însă pe măsură ce intră în experiența terapiei, descoperă o grămadă de alte lucruri. Se descoperă pe sine. Așa începe progresul.

Cum aleg psihoterapeutul?

Terapia poate funcționa atunci când efortul este depus de ambele părți. Este o muncă împreună. Și nu doar o muncă, e ca un dans armonios și bine sincronizat.
Dar cum știu că terapeutul cu care plec la drum, este cel mai potrivit pentru mine?
Recomandările prin viu grai sunt adesea o metodă bună de a găsi un specialist. Însă dacă decizia de a merge la terapie rămâne micul tău secret, atunci poți cauta pe internet site-uri care îți indică psihoterapeuții cu drept avizat de liberă practică în orașul tău. Dacă te afli înafara țării sau nu ai timp să te deplasezi, atunci poți alege psihologi care oferă consiliere în mediul online, fie la telefon sau prin videocall.
Înainte de toate, știu că sunt două aspecte reale și de luat în seamă: bugetul și timpul. Te invit să facem un calcul. Dacă decizi să mergi timp de șase luni, o oră pe săptămâna la cabinet, adunate înseamnă 24 de ore, adică o zi întreagă din viața ta.
În ceea ce privește bugetul, în general costul unei ședințe variază între 100 și 200 lei.
Poate fi mult, poate fi puțin. Poți să o privești ca pe o investiție în propria persoană, adică ca pe ceva ce nimeni nu-ți poate lua și nu vei putea pierde niciodată. Tu decizi dacă meriți.
Următorul filtru este genul: te gândești dacă să mergi la un terapeut bărbat sau femeie. Apoi te orientezi cam ce vârstă să aibă, dacă să fie mai apropiat de vârsta ta sau dimpotrivă. Odată ce  criteriile eliminatorii de vârstă și gen sunt îndeplinite, mergi la pasul următor.

Cum știu că rezonez cu  psihoterapeutul pe care îl aleg?

În primul rând, dacă decizia ta este să duci procesul până la capăt, atunci chiar e nevoie că alianța terapeutică să fie una cât mai bună. Și este foarte posibil să nu găsești din prima potrivirea cea mai bună. Nu e nimic, nu renunța, încearcă și alt terapeut.

Este foarte important să rezonezi cu psihoterapeutul tău, lucru care nu e neapărat nevoie să se întâmple în cazul în care îți alegi, de exemplu, medicul stomatolog sau cardiolog. Un medic bun te vede poate de două ori pe an și nu va afla niciodată despre nesiguranțele și gândurile tale cele mai ascunse. Plus de asta, ca oameni, ne simțim mai confortabil să vorbim despre problemele de sănătate ale corpului decât despre cele ale minții sau sufletului.
Sunt multe studii care arată că factorul cel mai important în succesul terapeutic constă în relația pe care o ai cu psihoterapeutul și să te simți cu adevarat înțeles de aceasta. Acest lucru pare să fie mai important chiar decât tipul de terapie pe care îl practică sau decât de apăsătoare este problema pe care o ai.

Alianța terapeutică

Alianța terapeutică începe încă de la prima ședința și înseamnă legătură de încredere care se construiește înainte de a începe întreg procesul. Consider că la primele ședințe, este mai important ca persoana care se află în fața mea să se simtă ascultată și înțeleasă, înainte de a trece la o cunoaștere interioară amănunțită sau de a începe cu adevărat schimbările. Înainte de orice tehnică sau teorie, există prima dată relația dintre cei doi oameni care comunică cu sinceritate și se leagă prin niște adevăruri personale, prin emoții și gânduri care au stat ascunse.
M-am pus de multe ori în scaunul pacientului și m-am întrebat care este elementul care m-ar face să vorbesc lipsită de orice inhibiție, teamă sau rușine? Și am înțeles că în lucrul cu oamenii, cel mai bine este să nu-i judec, nici prin cuvinte și nici măcar în gândul meu. Cred că acceptarea este forma supremă de respect pe care un terapeut o poate arăta omului din fața lui. Acest lucru deschide cu adevărat porțile către o explorare sinceră, deschisă și cu rezultate.

Un exemplu din cabinet

Pentru cei care încă se hotărăsc dacă să meargă la terapie sau nu, am să va dau un exemplu scurt care să va ajute.

Într-o după-masă, în cabinet intră o tânără care se programase chiar în ziua respectivă. Motivul pentru care e a venit: probleme de anxietate și atacuri de panică.

Se așează pe canapea destul de emoționată și începe să vorbească timid despre problema ei. În timp ce povestea despre ce simte și cum e afectată de anxietate, făcea mici pauze, căutând cu privirea reacțiile mele.

Am înțeles pe loc că nimeni nu îi validase până atunci trăirile și se simțea ciudat.

Răspunsul meu a fost simplu și empatic: “Înțeleg pe deplin ceea ce simți. Și știu că îți este foarte dificil să treci prin asta și chiar să vorbești despre ce simți. Anxietatea există, apare la mulți dintre noi, fie că recunoaștem sau nu. Această problemă se poate rezolva și împreună vom reuși.”
În acel moment s-a luminat la față și am întrebat-o de ce. Răspunsul ei a fost că nimeni din familie nu o credea și nu o înțelegea și că toți spuneau că se alintă. A simțit în sfârșit că problema ei este reală și asta înseamnă că poate găsi soluții. Acest lucru i-a dat curaj și în câteva luni de terapie, odată cu progresul, a apărut și bucuria de a reuși.

Așteptările de la terapie

Ca terapeut, recunosc că nu pot convinge un dependent să nu mai consume alcool sau pe cineva furios să nu mai fie agresiv sau pe cineva anxios să nu mai facă atacuri de panică. Nu îi pot convinge pe oameni să nu mai facă niște comportamente care pot fi distructive.

Cu siguranță că și alți oameni (din familie sau prieteni) au încercat să le explice și chiar să le impună schimbarea.
Ceea ce cred cu adevărat că pot să fac în terapie, este să-i ajut să se înțeleagă mai bine pe ei înșiși și să le pun întrebările potrivite, să ofer răbdare și acceptare, până când se întâmplă ceva din interiorul lor care îi face să se convingă singuri și apoi să aducă schimbări.

Iar ca om, pot spune cu toată sinceritatea că terapia în sine nu m-a salvat, dar m-a ajutat să mă salvez singură.

Psihoterapia înseamnă să înțelegi cine ești. Ceea ce faci în prezent pentru tine, schimba trecutul și viitorul.
“Secretul să înaintezi este să pornești.” – Mark Twain

Sunt psiholog Mirela Gheorghe și te aștept să ne cunoaștem.

Psihoterapia din spatele cortinei

Ca psihoterapeut și ca om știu multe lucruri despre ce înseamnă durerea, tristețea sau teama și despre cum se leagă ele de pierdere. Și mai știu un lucru pe care de obicei oamenii nu sunt dispuși să-l accepte: că schimbarea și pierderea vin mereu împreună. Cum am putea avea parte de schimbare dacă înainte de asta nu suntem dispuși să pierdem ceva, fie că vorbim de un beneficiu, de zona de confort, de persoane, de job sau un obicei? Pentru ca mai apoi, să descoperim cu bucurie că și pierderea aceasta aduce de fapt un câștig.

Dacă te gândești să mergi la psihoterapie, acest articol s-ar putea să te ajute să te decizi, iar dacă ai avut deja această experiență, te va ajuta să-ti reamintești de ea,  pentru că îți scriu atât din rolul de terapeut cât și de om, despre ce înseamnă psihoterapia.  

Ești pregătit pentru o schimbare?

În terapiile mele, atunci când cineva dorește o schimbare și pare a fi pregătit pentru asta, îl întreb cum vor primi ceilalți din jurul lui acest lucru și la ce este dispus să renunțe. Acela este momentul de trezire, ca niște stropi de apă rece veniți din senin. Ne așteptăm  în mod firesc că dacă noi aducem o schimbare, pozitivă și sănătoasă, pentru care lucrăm, și contextul nostru de viață se va schimba în mod automat. În realitate, cei din jur vor fi mirați și le se va părea neobișnuit ca tu, de exemplu, să devii mai activ și motivat, mai puțin dependent, mai puțin critic, să nu mai fumezi, să slăbești, sau orice altceva îți propui să aduci nou in viața ta.  Pentru ceilalți, familie sau prieteni, apare o noutate pe care nu sunt pregătiți să o primească încă de la început, ci e nevoie de ceva timp. Practic, te vei lupta cu propriile rezistențe la schimbare, dar și cu rezistențele celorlalți. 

Am cunoscut persoane care intră pentru prima dată în cabinet și încep să povestească direct ce îi supără, sau încep să plângă și apoi își cer scuze, oameni care se uită lung la mine și așteaptă să-i interoghez sau care îmi zâmbesc și vor să știe câte ceva despre mine înainte de a îi cunoaște și eu. Oricum ar fi, știu că urmează să pornim împreună pe un drum, de fiecare dată diferit de drumul altcuiva. Asta este și frumusețea psihoterapiei, totul este unic și provocator atât pentru mine cât și pentru persoana cu care lucrez.

Oamenii vin cu întrebări la care mă gândesc și eu, nu cred că există răspunsuri prestabilite și împreună explorăm noi direcții. Psihologii nu sunt oameni perfecți și nici niște dumnezei, nu dețin adevărul absolut, dar cu răbdare și înțelegere, însoțesc pacientul către cele mai bune răspunsuri și decizii. Nu voi uita cuvintele înțelepte ale unui profesor-formator, care ne spunea în primele seminarii că pacientul este maestrul vieții lui. În terapie, ca și în orice moment al vieții tale, tu ești cel mai bun cunoscător, însă pentru a vedea asta mai clar, e nevoie să te privești prin ochii terapeutului, ca printr-o oglindă pentru a vedea ceea ce singur nu poți să vezi.

Când ajungi la cabinet?

Totul pornește cu problema pentru care decizi că e momentul să începi.

Poate fi un atac de panică, o despărțire, pierderea unui loc de muncă, anxietate, probleme de relaționare, un deces sau pierdere, o perioadă de depresie sau nevoia intrinsecă de a te dezvolta sau orice altceva. Indiferent de problemă, acesta este motivul de bază pentru care cineva simte că a ajuns la un punct de cotitură și se întreabă: “să o iau la stânga sau la dreapta?”, “să rămân în situația actuală sau să intru pe un teritoriu cu totul nou pentru mine?” Recunosc că mi s-a întâmplat asta și mie de nenumărate ori și îmi amintesc cum, în propria mea cunoaștere, stând pe un fotoliu într-un cabinet, mi-a venit atunci un gând ca din neant: “Într-o zi voi fi și eu ca terapeuta mea”.

Aș vrea să te previn, că  psihoterapia te va conduce pe tărâmuri noi, neexplorate, chiar dacă planul tău este să limitezi la problema actuală. Mulți ajung să înceapă să se cunoască, prin oglinda terapiei și la un moment se retrag, fie că se tem, fie că acela nu e adevărul lor moment de explorare. Alții, odată ce simt înțelegere și mult suport, le este din ce în ce mai ușor să revină, se simt familiari în cabinet, ca și când ar veni la întâlnire cu ei înșiși. 

Majoritatea dintre noi, decidem să cerem ajutor atunci când ne simțim blocați, ca niște prizonieri ai propriilor gânduri, comportamente, frici, blocați într-o relație sau o slujbă care nu ne mulțumește, blocați în traume și în trecut. Nu mai este un secret cum că trecutul influențează prezentul, cum poveștile de viață ne afectează modul cum gândim, simțim și reacționăm. În psihoterapie, începem să lucrăm pentru a ne pregăti  momentul de a renunța la fantezia unui trecut mai bun. Împreună vorbim despre el, le dăm voie emoțiilor ascunse să iasă la suprafață, integrăm trecutul cu grijă în prezent și vorbim de un nou viitor. 

Cum e la psihoterapie?

La prima ședință, am observat că oamenii își doresc pur și simplu alinare și înțelegere, doresc să împărtășească din problema lor, ca și cum după aceea ar scapă de o greutate, se simt mai ușori. Unii se așează nerăbdători pe canapea și așteaptă să fie ascultați, alții ar prefera să primească imediat o soluție și întreabă după ce povestesc puțin “eu ce fac în cazul asta?”

Pe de o parte înțeleg urgența de a găsi un răspuns, pentru că înțeleg că acel lucru provoacă suferință și oamenii se feresc de suferință. Încerc să aflu mai multe, să obțin detalii și să ne familiarizăm, unii reușesc să intre în proces, alții se duc să caute răspunsuri imediate în altă parte. Și oare tot căutând așa, nu se irosește și mai mult timp și se prelungește și mai mult durerea? Pentru că așa cum le explic pacienților, psihoterapeuții nu dau sfaturi directe, neavând suficiente detalii, ci doar informațiile pe care le oferă persoana în cabinet și nu ar fi corect să venim cu un sfat greșit, așa cum nu ar fi corect să ne asumăm o reușită a pacientului prin sfatul care poate s-a potrivit să fie cel mai bun. 

Pentru că atunci când vii la cabinet este că și cum ți-ai face o poză instantaneu, iar tu ești persoana surprinsă într-un anumit moment. Poate fi un instantaneu în care ești trist, supărat, descurajat sau fericit, singur sau alături de cineva. Toate acestea te reprezintă în acele momente, dar niciuna nu te reprezintă în totalitate. Împreună, în terapie, luăm instantaneu cu instantaneu și le punem la un loc pentru a realiza un tablou cât mai complet.

Noi, psihoterapeuții avem nevoie de timp să ne familiarizam cu speranțele și visurile oamenilor, cu emoțiile și tiparele lor comportamentale. Ceea ce îi face pe acum pe oameni să sufere durează de la naștere până în ziua în care sosesc la cabinet, sau măcar de câteva luni sau ani și e firesc să fie nevoie de timp atât pentru terapeut, dar mai ales pentru ei. 

Pentru că fiecare vine cu o poveste unică, pot împărți terapia în câteva categorii: 

  • psihoeducatie, atunci când e vorba de anxietate sau parenting, adică ofer ajutor  persoanei să înțeleagă mai bine problema,
  • ședințele de susținere și suport, când persoana dorește să fie mai mult ascultată, să elibereze un necaz, sau când are nevoie de o validare și de încurajare,
  • ședințele de explorare (psihoterapia), persoana este dispusă să lucreze cu propriile emoții, se angajează într-un proces de introspecție, se deschide în față trecutului și cu răbdare îi dă sens și acceptare, aceste lucru este de durată și poate fi uneori și dureros. 

Cu alte cuvinte, psihoterapia înseamnă să înțelegi cine ești, iar procesul de a te cunoaște presupune să te eliberezi de credințele (percepțiile) limitative pe care le-ai format de-a lungul timpului despre cine ești și cine ai fost.

Închei prin a adăuga un citat cu sens: “Singura cale de ieșire este traversarea” (Robert Frost), iar atunci când te simți pregătit/ă, ajutorul nu va aștepta să apară.

Sunt psihoterapeut  Mirela Gheorghe și m-aș bucura să găsim împreună calea ta de ieșire. 

 

 

De ce ne complicăm viața cu persoane indisponibile?

Probabil că te-ai regăsit măcar o dată sau te afli chiar acum în punctul în care simți că ai obosit să te mai lupți pentru o relație normală de cuplu și nu înțelegi de ce aproape mereu întâlnești persoane cu care nu ai niciun viitor. La început, totul pare minunat, o poveste ce ar putea fi perfectă, iar imaginația ta se duce foarte ușor către un tărâm al basmelor cu prinți și prințese care trăiesc fericiți până la adânci bătrânețe.
Dintr-o dată însă, revii cu picioarele pe pământ atunci când iți dai seama că eforturile cele mai multe sunt depuse doar de tine. Faci planuri de viitor, propui activități împreună, dorești să petreci timp cu celalalt, ești mereu acolo când te caută, chiar iți modifici tu programul ca să vă vedeți, aștepți cu nerăbdare fiecare semn și te bucuri când primești atenție și timp din partea celuilalt.
Problema este că doar tu faci asta, în timp ce partenera/ul pare să afișeze mai degrabă indiferență, lipsă de timp și indisponibilitate. Exista însă și momente în care persoana mult dorită manifestă interes și asta te face să-ți păstrezi speranța și să-i aloci scuze, crezând că este doar în mintea ta faptul că nu-i pasă și că te ține la distanță.
Atracția fată de persoanele indisponibile emoțional aduce o stare de euforie și chimie maximă, dar în același timp provoacă multă suferință și dezamăgire, furie și epuizare.
Motivul pentru care intri cel mai des în astfel de legături este pentru că ți se pare familiar și natural. Cu alte cuvinte, ai trăit în copilăria ta timpurie alături de un părinte sau de ambii, care atunci când aveai nevoie de ei, erau mereu ocupați, obosiți și nu le păsa de tine atunci când aveai nevoie. Fie că ne referim la nevoile tale emoționale: iți doreai să te asculte sau să te liniștească cu ceva, fie la cele fizice: să se joace cu tine sau să te îmbrățișeze, aceste lucruri se întâmplau sporadic, la insistențele tale sau când își aminteau de tine și își făceau timp. Ca și copii, ne dorim cel mai mult atenția și iubirea părinților noștri, iar atunci când nu le primim, începem să “luptăm” pentru ele, să ne chinuim chiar dacă acest lucru presupune efort, suferință si renunțarea la sine. În mod repetat, acest comportament devine o obișnuință, iar ca adulți îl folosim în relațiile de cuplu: suntem atrași de persoanele indisponibile și evitante, cele care oferă puțin și repetăm tiparul învățat în copilărie, cum că iubirea și atenția trebuie câștigate prin efort.

Cum iți dai seama că te afli într-o relație dificilă?
La început, persoanele indisponbile par încântate și interesate de tine, dau impresia că sunt deschise și dispuse să se implice emoțional. Sunt destul de prezente și par să ofere timp și de asemenea ele sunt pozitive și transmit încredere și siguranță. Uneori reușesc să te proiecteze alături undeva în viitorul lor, deși nu fac niște planuri clare. Totul pare desprins dintr-o poveste. Curând însă, aceste persoane devin din ce în ce mai retrase, reci, ocupate și dau semne de distanțare. Ceea ce duce la o mare confuzie în mintea celuilalt: “Cum de la început a putut fi disponibil/ă și interesat/ă, iar acum are mereu alte priorități și uită să mă caute?”

Acest scenariu bine-cunoscut este cel în care lupți pentru a păstra relația cu acea persoană care te evită. Te agăți de ceea ce a fost la început sau de frânturile de atenție și timp pe care încă ți le mai oferă și speri că prin perseverența și iubirea ta vei schimba totul. Plus de asta, la tine există deja această obișnuință încă din vremea copilăriei, de a “lupta” pentru atenția părintelui tău, iar acest tipar se activează in mod automat și în relații. Este foarte adevărat că multe dintre persoanele evitante (indisponibile emoțional) își doresc în sinea lor să aibă o relație, de aceea o și încep. Însă mecanismul lor de apărare și tipul de personalitate se activează și nu reușesc în final să creeze si sa mențină o legătură sigură și stabilă. De aceea, se retrag, fie rămân singuri/e, fie pornesc în căutarea altei cuceriri.

Cum recunoști o persoană indisponibilă sau evitantă?
Iată câteva criterii clare care îți pot confirma că te-ai putea afla într-o relație cu o persoană evitantă:
– transmite mesaje contradictorii: pare rece și distant dar vulnerabil în același timp
– își delimitează spațiul personal, pune foarte mult accent pe muncă și își prețuiește independența și timpul
– dă senzația de superioritate și are standarde înalte
– păstrează distanța fizică, preferă să doarmă acasă sau separat, planurile de viitor nu sunt clare și nu știi când va avea loc o viitoare întălnire
– pune limite clare între relația cu tine și familia sau prietenii
– atunci când este întrebat/ă, nu raspunde specific legat de ce n-a mers în relațiile anterioare
– se teme de un angajament serios (căsnicie) și insistentele cuiva pot fi motive de retragere
– caută doar un anumit gen de partener/a de cuplu, considerat ideal și nu face compromisuri
– preferă să nu vorbească la telefon foarte mult sau mai deloc, stabiliți eventualele întâlniri în scris
– nu dezvăluie prea multe din trecutul lui/ei
– atunci cand vrei sa vorbiți despre relația voastră, se enervează sau schimbă subiectul
– nu te invită acasă, preferă să meargă la tine sau într-un spațiu neutru
– este în altă relație sau locuiește departe

Chiar dacă ești genul care are tiparul de a se “lupta” pentru atenție și iubire activat din copilărie sau dimpotrivă, ești o persoană cu o bază sigură emoțională, o relație cu cineva indisponibil creează multă frustare și scade stima de sine. Atracția puternică fată de persoanele indisponibile este însă foarte mare, creează euforie și entuziasm, ai zice chiar că-ți place acest gen. Finalul însă oferă dezamăgire și suferință.

Încercarea de a-l schimba pe celalalt și de a-l aduce în viața ta permanent poate aduce și mici reușite, însă împreună cu mult disconfort și tristețe atunci când te vei simți din nou respins/ă. Când ești bine cu tine, vei cauta persoane pentru care nu e nevoie să te “lupți”.

Ca să ieși din relațiile dificile și imposibile, este indicată o buna autocunoaștere. Psihoterapia este un instrument de mare ajutor în explorarea trecutului tău, a nevoilor tale din copilărie neîndeplinite și cum iți activează ele comportamentele și deciziile din prezent. Iar atunci când esti în acord cu trecutul și l-ai vindecat, multe schimbări pot apărea în viața ta: crește încrederea de sine, se instalează liniștea, calmul și echilibrul în relații și te poți dezvolta profesional.

Psihoterapia

 

Cu multă vreme în urmă, de regulă în anii copilăriei noastre, fiecare dintre noi am trăit momente care și-au pus amprenta asupra felului cum percepem lumea și pe noi înșine.
Atunci când ne confruntăm cu un gând sau un sentiment care ni se pare prea dureros sau inacceptabil, ne ferim de el, impingându-l în subconștient. Astfel tărâmul minții noastre inconștiente devine sursa gândurilor, emoțiilor și temerilor  dureroase care determină acțiunile și deciziile noastre actuale.
Probabil te-ai întrebat cel puțin o dată cum se desfășoară ședințele de psihoterapie și cum te pot ajuta ele.
Procesul de confruntare cu durerea și lupta cu cele mai dificile amintiri asociate cu experiențe greu de suportat reprezintă o provocare pentru fiecare dintre noi. Însă această confruntare, deși pare să fie o sarcină dificilă, poate fi și o experiență eliberatoare și plăcută. De multe ori, ies la suprafață emoții neplăcute cum ar fi furia, tristețea, anxietatea, rușinea sau frustarea, care ajung să pună stăpânire pe tine și să îți afecteze felul cum îți trăiești viața și cum îți gestionezi relațiile. De asemenea, poate simți și că nu ai încredere în tine, te compari cu ceilalalți și îți pui etichete negative.
Rolul psihoterapiei este să te ajute să dezvolți o viață emoțională echilibrată, să te cunoști mai bine, atât punctele tale forte cât și limitările, să formulezi așteptări realiste de la tine și de la cei din jur, să clădești o stimă de sine autentică și să înțelegi mai bine cum experiențele din trecut își pun amprenta pe prezent.
De multe ori, prin simplul fapt că reușești să înțelegi mai bine niște lucruri, poate produce automat o schimbare despre cum percepi viața, pe alții și inclusiv pe tine personal.

Psihoterapia înseamnă atât vindecare cât și prevenție. 

Poți decide să mergi la prima ședință de terapie atunci când simți că te afli într-un impas în viața ta (doliu, despărțire, traumă, atacuri de panică, anxietate sau depresie) sau dacă decizi că e momentul să dai o calitate mai bună vieții tale (dezvoltare personală).

Prima ședință reprezintă o întâlnire de cunoaștere, în care vei povesti despre tine, despre cum te simți, care este motivul pentru care ai decis să începi terapia, poate chiar vei plânge pe neașteptate atunci când îți vei aminti despre ceva care te-a rănit profund. Toate acestea au loc într-un cadru sigur în care vei simți confortabil, știind că psihologul este alături de tine să te asculte, să îți ofere
sprijin și să te ghideze în procesul tău de vindecare.
Următoarele ședințe au scopul de a explora situații și emoții din viața ta, de a identifica anumite comportamente și de ce le faci, de a transforma gânduri iraționale în gânduri corecte și funcționale și de a afla ce rol au alții (în special familia/părinții) în dezvoltarea ta și cum te-au afectat relațiile cu aceste persoane importante pentru tine.
De asemenea, relația  terapeutică este foarte importantă și cu cât te simți mai în largul tău alături de persoana cu care ai ales să începi procesul psihoterapeutic, cu atât te vei bucura mai mult de rezultatele obținute.
Oamenii puternici pot vedea mai departe de probleme și se pot imagina într-o viață nouă, care aduce schimbări, beneficii și echilibru și de aceea decid că au nevoie de ajutor specializat.
Ce-ai zice dacă ai afla că poți să-ți îmbunătățești relațiile, că poți să elimini din frici sau că poți să-ți redobandești încrederea în tine?
Cum ar fi dacă te-ai elibera de gânduri care nu-ți dau pace, te-ai înfuria mai puțin și ai avea curaj să renunți la ce nu-ți place?

Cu ajutorul psihoterapiei, poți să vindeci rănile sufletești, să îți descoperi resursele și poți găsi răspunsuri la întrebările pe care ți le-ai pus întotdeauna. Pentru că merităm cu toții să ne simțim protejați, în siguranță și doriți, să avem relații mai bune și să ne simțim împliniți.

Atunci când ai nevoie, e bine să știi că ai la cine apela,
Psihoterapeut Mirela Gheorghe
București, 0732 438 643