Mi-a trebuit mult timp să înțeleg ce este iubirea de sine. Iar acum încă mai învăț cum s-o manifest. Nu m-a învățat nimeni. Nu văzusem în copilăria mea prea multă iubire în jur, era ținută ascunsă, foarte puțin verbalizată, aș zice spre deloc. Deși simțeam că există iubirea, nu era de-ajuns. Mi-ar fi plăcut să aud ceva despre ea, cum este, ce este, de unde vine și cel mai important, de ce pleacă.
Pe vremea când eram copil, îmi amintesc iubirea ca pe ceva ce nu era permanent, ci doar dacă îndeplineam anumite condiții, cum ar fi să învăț o poezie, să salut cuviincios vecinii, să fiu cuminte la școală, să iau doar premiul întâi. În caz contrar, începea în mod natural critica. Aceasta, în schimb, era foarte bine verbalizată și ajungea la mine ca o rafală de săgeți care mă doborau. Am crescut așa, păstrând gustul amar al comparațiilor și insuficienței.
Acum, mai târziu, am aflat cum se numește: iubire condiționată.
Tata nu-mi amintesc să-mi fi spus că mă iubește vreodată.
Atunci când luam note bune, era ceva firesc, iar când luam note mici eram pedepsită.
Dacă erau chemați ai mei la școală, întotdeauna eu eram de vină și sfârșeam cu ceartă și pedeapsă.
De ziua mea, eram cel mult bătută pe umăr și mi se spunea repede și scurt “la mulți ani”.
Nu se rata nicio ocazie să fiu comparată cu copiii colegilor de la serviciu care întotdeauna erau mai buni la matematică și fizică, deși talentul meu era altul.
A trebuie să învăț să devin “puternică”, să îmi ascund defectele, să caut afecțiunea în alte locuri, să învăț să mă apar singură și să fiu atentă să nu greșesc, să fiu mereu în gardă, să îi las pe alții în fața mea și folosesc des rușinea.
Nu e vina nimănui, astfel de lucruri se învață, iar dacă pe părinții mei nu i-a învățat nimeni și au avut o relație defectuoasă la rândul lor în familie, nu au știut să ofere mai departe nici ei afecțiune, înțelegere sau acceptare.
Severitatea părintelui a fost privită și încă mai este, ca o virtute timp de multe generații.
Am aflat apoi că povești ca cea de sus sunt cu miile.
Să fii un părinte autoritar și să disciplinezi copiii cu severitate și retragerea iubirii însemna să îi înveți să se descurce în viață, pentru că au fost învățați de mici cu greul.
Motivația venea din pedeapsă și critică, iar fiecare greșeală era foarte bine subliniată, pentru ca cel mic să învețe să fie perfect și să corespundă așteptărilor.
E greu când nimeni nu-ți observă lacrimile, nu-ți observă tristețea sau durerea, dar iti vede doar greșelile.
Tu te-ai gândit vreodată în ce se va transforma un astfel de copil?
Într-un viitor adult nefericit…
Lipsa iubirii de sine
Un punct comun al tuturor problemelor, indiferent de natura lor, este lipsa iubirii de sine.
Trebuie să te simți lipsit de valoare și merite ca să poți să te autosabotezi, să procrastinezi, să accepți în viața ta persoane care nu te tratează cu respect, să te simți inferior, să te îndoiești de tine și de potențialul tău, crezând că alții te vor judeca sau vor râde de tine.
Trebuie să ai o nesiguranță puternică și un atașament nesigur ca să poți să te agăți de alți oameni, în speranța că ei îți vor oferi ceee ce simți că lipsește în interiorul tău.
Târziu am înțeles cum bazele puse în perioada timpurie a vieții se reflectă în felul cum te simți, cum reacționezi și intrepretezi situații de viață, păstrând acea voce critică din trecut bine internalizată. Această voce redă fidel mesajele care au devenit între timp ghidul subconștient al vieții tale.
Nu ești suficient de bun/, Nu meriți nimic/, Niciodată nu faci ce trebuie/, Alții cum pot?/, N-o să reușești niciodată/, Gândește-te și la alții/, Ar fi fost mai bine să nu te fi născut, etc
Principalii factori cauzali care determină comportamentele noastre din prezent se găsesc ascunși adânc în trecut, în copilăria și tinerețea noastră.
Enumăr aici câțiva: neglijarea emoțională, abuzul fizic și emoțional, pedepse severe, abandonul, retragerea afecțiunii în cazul lipsei performațelor, inversarea rolurilor. În fața acestor cauze, mecanismele nostre de autoprotecție s-au activat automat și am dezvoltat fiecare modul nostru de apărare. Bravada, agresivitatea, retragerea, perfecționismul exagerat sau sensibilitatea la critică și reproșuri sunt astfel de strategii dăunătoare care ne ajută să evităm trăirile negative.
Unde este iubirea de sine aici? Nu e, sunt doar niște moduri ne protejează pe moment de vocile trecutului, însă pe termen lung ne fac la fel de rău, pentru că ne împiedică să ne explorăm adevăratul nostru potențial și să ne conectăm cu noi înșine.
Mulți oameni trăiesc în umbra acestor factori distructivi ai trecutului, rămân supuși și continuă tiparul de viață învățat. Alții, înțeleg că nu pot rămâne în aceeași poveste nesănătoasă și plină de traume.
Ce înțelegem prin iubire de sine?
Terapeuții și psihologii vorbesc foarte mult despre importanța iubirii de sine. Dacă te afli printre cei care încă sunt prinși în capcana trecutului, probabil nu știi exact ce este iubirea de sine și cum să ajungi să o manifești.
Mulți oameni înțeleg prin iubire de sine o formă de narcisism sau un ego supraevaluat. Alții cred că ar fi niște egoiști și că ar fi judecați de cei din jur dacă s-ar iubi mai mult.
Ce este mai exact iubirea de sine?
Dacă aș răspunde profesional, aș zice că o formă de bine, de fericire, este atunci când ai grijă de nevoile tale fără să te sacrifici pentru alții, să acționezi ca și cum ai deține toate resursele necesare. Înseamnă să ai compasiune pentru tine, să dezvolți o voce blânda în locul celei critice și să înveți să te apreciezi.
Dacă aș răspunde din perspectiva personală, iubirea de sine înseamnă să fiu liberă: să mă exprim, să râd, să plâng, să greșesc și să câștig, să le vorbesc oamenilor despre mine, să le zic “mulțumesc” și “scuză-mă”, să mă uit la mine și să-mi vină să mă iau în brațe, să mă bucur că exist.
Aceste lucruri aparent simple, mie mi-au luat ani de zile să pot să le practic in mod natural și încă mai exersez. Cred că învățăm asta unii de la alții, prin încurajare, prin găsirea de modele și prin multă exercițiu. Am simțit că mă iubesc mai mult atunci când am rupt din lanțurile perfecțiunii. Paradoxal, începi să te iubești mai mult când ești imperfect.
Iubirea de sine nu însemnă gratificare, nu înseamnă să ai cea mai scumpă pereche de pantofi sau să mănânci cea mai bună mâncare la cel mai scump restaurant. Înseamnă ceva mai mult de atât.
Am descoperit că atunci când ajungi să nu te plictisești în prezența ta mai mult timp, ai ajuns să te iubești.
Cum să te iubești?
Eu nu am știut să fac asta de la început. Atunci când nu ești familiar cu afecțiunea, cu grija și atenția, devii un stângaci chiar și cu ține însuți. Ar fi aproape imposibil să ofer în acest articol pași sau sugestii legate de cum să te iubești mai mult. Este un proces lung care cred că nu se termină niciodată. Totul este să-l începi.
Și nu cred că aș putea aborda altfel decât din perspectiva personală această temă a iubirii de sine. Am ales să îți scriu aici, vorbindu-ți despre mine. Astfel te pot inspira, te poți regăsi în credințele mele, poți găsi curaj în curajul meu și mă poți cunoaște mai bine.
Autodezvaluirea altor oameni și felul cum se pot face vulnerabili într-un mod sănătos, te poate ajută să îți dorești să faci și tu acest pas. Cred că atunci când reușești să te prezinți în fața celorlalți așa cum ești tu, cât mai aproape de varianta ta reală cu bune și rele, se produce de fapt acceptarea de sine. Vorbeam la începutul acestui articol despre iubirea condiționată. Opusul este este acceptarea. Când nu mai ai așa multe de ascuns, practic nu te mai ascunzi nici de tine, te relaxezi și descoperi cine ești și cine poți să fii.
Acceptarea nu e deloc un lucru ușor, am învățat să opunem multă rezistență și luptăm cu noi în permanență. Supracompensam sau ne retragem, ținem cu dintii la “normalul” nostru dăunător dobândit în trecut.
Am deprins acceptarea în momentele mele de anxietate. Pe atunci luptam cu senzațiile produse de frică și încercăm să fiu într-un control maxim. Îți poți da seama că tocmai rezistență la ceva, orice ar fi, mă activa și mai mult în modul de apărare. Am descoperit că li se întâmplă asta tuturor, probabil că și ție. Anxietatea, pe mine personal, m-a învățat să fiu atentă la mine, la nevoile mele, m-a tras de mânecă să mă conectez cu mine și să mai las lumea exterioară de-o parte. Să mă uit la mine și să încep să învăț despre emoții și comportamente a fost lecția de viață care m-a scos din temnița trecutului.
Am observat că nu e de-ajuns să mă cunosc doar pe mine, ca e nevoie să-i cunosc și pe ceilalți. Poarta către propriul trecut te poate duce într-o zonă destul de dureroasă, pe care ai evitat-o mult timp. Dacă nu pășești prin această poartă, să te reconectezi cu rana timpurie, nu vei reuși să dai sens reacțiilor tale de acum. Îmi amintesc că, în urmă cu mulți ani, mă aflăm într-o stare de reprimare și de înțelegere destul de superficială. Mă simțeam ca într-o ceață rece și densă. Reacții automate, emoții puternice, convingeri dezadapatative (de ex. “trebuie să fac o impresie bună”), scheme disfuncționale (de ex. “nu mă calitățile necesare să am succes”/ “nu sunt o persoană demnă de iubire”) toate veneau peste mine cu o forță de neoprit.
Mi-am zis: Ce poate să mi se întâmple cel mai rău dacă ies din vechiul tipar?
Necunoscutul nu este confortabil, dar nici cu zona de confort nesănătoasă nu mă pot lauda. Riscul de a face o schimbare se dovedește de cele mai multe ori că nu e un risc.
Poți sparge tiparele sau poți rămâne în schema ta disfuncțională.
Sunt tare curioasă care este povestea ta și în ce stadiu al iubirii de sine te afli acum. Ești într-un stadiu conștient de schimbare, ai ajuns deja să te iubești sau încă dai ascultare vocilor dăunătoare ale instanțelor din trecut?
În orice stadiu te-ai afla, niciodată nu e prea târziu să intri într-o adevărată relație cu tine. Această relație te ajută apoi să dezvolți relații sănătoase cu cei din jur și calmează vulcanul de emoții tulburi și negative.
N-ai vrea să îți poți spune, privindu-te cu un zâmbet larg și iubitor: “dragă EU, știu că poți face orice!”?
Psiholog Mirela Gheorghe