“Îi plasez pe alții pe un piedestal și eu rămân undeva jos și încerc să fiu cât drăguță cu toată lumea”, zicea A. când îmi povestea despre o situație de la serviciu.
“Mă simt atât de inferior altora încât mereu am tendința să reproșez, să acuz, mă simt neîndreptățit și furios”, mărturisește C. legat de relațiile lui sociale.
Sunt cele două tipuri principale de comportament prin care oamenii reacționează la starea de inferioritate. Fiecare reacționează altfel pentru că și-a creat mecanisme de apărare diferite. Unii preferă să se dea la o parte în fața celor “superiori” oferind un covor roșu pe care alții să treacă și încearcă din răspunderi să-i mulțumească și să nu-i supere. Alții se revoltă și își acoperă așa zisele defecte prin tot felul de tactici: minciună, amânare, manipulare, critică sau victimizare.
Ce este complexul de inferioritate?
Reprezintă o stare pe care oamenii o au atunci când fac diferențe între ei și se plasează pe trepte diferite. Motivele: considerente estetice, banii, faima, atitudinea etc. Unii cedează din start, alții rămân agățați în dorința de a fi mai presus, chiar dacă în subconștient se simt “fără merite” și insuficienți.
Există un cumul de situații și întâmplări de viață, mai ales din perioada timpurie, în care noi ne-am alcătuit o imagine despre cum suntem și despre cum credem noi că ne percep alții.
Povestea începe, cum te-ai fi așteptat deja, încă din copilărie. Atunci se pun bazele noastre comportamentale. Este vorba despre cum se comportă ceilalți cu noi și cum reacționăm la aceste comportamente.
Revenind la complexul de inferioritate, este evident că nu se referă la cele mai încurajatoare situații ci dimpotrivă, la momentele când eram aspru criticați de părinți sau profesori, disprețuiți sau umiliți în fața altor copii sau comparați cu copiii colegilor de serviciu ai părinților. Să nu uităm nici de comparația între frați (acolo unde este cazul). Părintele credea că te stimulează și te motivează și pe tine atunci când îți dădea exemplu pe fratele tău mai harnic și descurcăreț. Efectul? Exact cel opus, ai ales atunci să fii și mai inhibat și delăsător. Nu puteai să concurezi cu fratele, deci la ce bun să mai faci ceva?
Îți amintești de zilele când veneai acasă cu un 10 și îți priveai părintele că și cum ai adus medalia de aur a României la paralele, așteptând toate laudele din lume? Ei bine, este foarte posibil ca în loc să fii lăudat, ai fost întrebat dacă au mai luat și alții 10. Și dacă măcar un copil a luat tot 10, ți s-a spus că asta înseamnă că testul a fost ușor.
Deci, concluzia era că dacă iei 10, n-a fost greul testul, dacă iei 7-8, atunci nu ești bun de nimic și alții “cum pot mai mult?”
Ce-ai învățat despre tine în acest caz? Că orice ai face este greșit sau insuficient și că alții sunt mai buni decât tine.
Cum mă comport că adult dacă am complex de inferioritate?
În funcție de ce crezi tu despre tine și cât de mult îți accepți această imagine, îți dezvolți un set de comportamente și gânduri despre tine și alții. Aceste gânduri devin automate și apar instant, fără să fii conștient de ele.
Apare un dialog interior pe care îl faci de multe ori în mod automat. Este ca o voce, asemănătoare părintelui tău din trecut, care îți repetă:
-Nu ești destul de deștept pentru jobul ăsta
-Nu vei lua interviul, n-are rost să te faci de râs pe-acolo
-Ceilalți vor vedea repede că tu de fapt nu ești bun în domeniul X
-Cine să te placă cu kilogramele astea în plus?
-Tu nu vei reuși niciodată!
Ca urmare a acestor gânduri disfuncționale, te supui lor și te retragi. Cine și-ar dori să se facă de râs?
Mai bine nu mă arăt cât de incapabil sunt și rămân într-o situație de compromis. Deși pierd oportunități și șanse de a mă dezvolta și de a avea succes, prefer să stau în umbră.
Indiferent ce mecanism de apărare ai adoptat, fie că te supui sau ataci, pe interior te simți neimportant, fără valoare, trist, neîmplinit și anxios.
În cazul persoanelor care se simt inferioare, succesul este doar un vis frumos sau un cuvânt în dicționar. Deși și l-ar dori și simt că asta i-ar salva, se tem teribil să dea curs oricăror încercări de a ieși din zona de confort. Mai mult decât atât, se gândesc că dacă ar eșua, ar pierde tot: și succesul dar și tot ce au dobândit până acum.
Deci, de ce să risc? Mai ales că nu mă simt pregătit acum să pierd ceva și…de fapt nu voi fi niciodată.
Prefer așadar să mă retrag, nu voi fi în centrul atenției, sunt atent cu ceilalți să nu-i supăr ca nu cumva să mă înlăture, mă port frumos și continui astfel să-mi întăresc ideea că alții sunt mai buni decât mine (așa cum mi s-a transmis în copilărie).
Se numește profeție care se autoîndeplinește, cu “ajutorul” tău, desigur.
Tot din exemplele de mai sus, legate de propria imagine (negativă), poți apela la un comportament pasiv-agresiv.
Încerci adesea să manipulezi ca să acoperi această senzație de inferioritate și ca nu cumva alții să vadă minusurile tale. Cea mai bună armă de apărare este atacul în acest caz.
Un comportament agresiv mă poate feri de critica altora și nu va îndrăzni cineva să-mi zică ce crede despre mine. Îi domin din start, îi fac chiar eu să se simtă inferiori ca să pot să urc în ierarhia succesului și a stimei de sine. Îi păcălesc mereu pe cei din jur că sunt de fapt foarte capabil și chiar “perfect”.
Poate că erai unul din acei copii care atunci când era comparat de părinte, dădeai următoarea replică: “ Dar tu ce note aveai când erai copil? La pariu că erau și mai mici”. De asemenea, ascundeai notele și mințeai legat de cât au luat alții, spunând că toți au luat mult mai puțin.
Iată și câteva soluții
În primul rând, este esențial să identifici vocea critică și cum a apărut ea în viața ta. Ce îți transmite această voce și cât de adevărate sunt aceste mesaje? O sugestie în acest sens este să explorezi mai detaliat alături de un psihoterapeut și să modifici cu ajutor specializat gândurile automate care te sabotează. Acest proces implică deschidere, emoție și motivație către schimbare.
Dacă alegi să te descurci singur, atunci poți începe prin a înțelege că superior/inferior nu există.
Da, ai citit bine. Este doar o iluzie pe care noi oamenii o întreținem prin gândurile noastre. Chiar dacă, e firesc și uman să ne comparăm cu cei din jur, altfel n-ar mai există evoluție, depinde de modul cum o faci.
Fie îți spui că alții sunt oricum mai buni, simți invidie și neputință în fața acestui fapt și devii furios sau descurajat. Fie te motivezi și îți dorești să muncești mai mult, să-ti asumi riscuri ca să ajungi la succes. Depinde ce voce este prezentă în mintea ta. Este vocea critică care te ține pe loc sau este vocea sănătoasă care te propulsează către reușită?
Notează pe un jurnal al tău, acele gânduri care te sabotează și evaluează dacă sunt adevărate. Dacă în copilărie, ele aveau un sens, adică “atunci și acolo”, mai sunt ele valabile “acum și aici”?
De exemplu, dacă în copilărie era importat să nu porți ochelari pentru că râdeau colegii de tine, acum, ca adult mai râde cineva de tine din acest motiv?
Poți lua cât mai multe gânduri și credințe, rând pe rând și să observi că ele nu-și mai păstrează nivelul de adevăr. Deci poți renunța la ele. Și le poți înlocui cu unele noi. Cum ar fi, legat de exemplu de mai sus: “ochelarii îmi dau un aer mai serios, chiar seducător, par că în scot în evidență inteligența si misterul”.
E ceva de lucru cu aceste gânduri dar la capătul acestei practici, va sta o stimă de sine puternică și sănătoasă.
Un alt aspect foarte important despre care e important să-ți vorbesc, este vulnerabilitatea.
Mai toți fugim de ea, încercăm s-o mascăm, că nu cumva să observe cineva vreo emoție sau un punct slab.
Cum ar fi să-ți propui să renunți la ea, măcar uneori? Ce schimbări crezi că s-ar produce?
În primul rând, te-ai relaxa. Nu ar mai fi nevoie să te ascunzi mereu de ceilalți și lupți pentru o imagine perfectă. Asta nu înseamnă că nu vei continua să te dezvolți, să muncești și să țintești către succes. Ci înseamnă să accepți față de tine și de alții că succesul înseamnă uneori eșec și suferință, înseamnă “lupta interioară” și asta înseamnă că nu ești perfect. Dar e grozav să fii imperfect. Amintește-ți că atunci când plângi, cineva care te iubește te va lua în brațe. Dacă nu vorbești despre o rană de-a ta, nimeni nu va știi să te ia în brațe când tu ai nevoie.
Să fii vulnerabil înseamnă să fii TU așa cum ești, cu plusuri și minusuri. Vulnerabilitatea este în natura noastră și ne ajută să ne conectăm cu ceilalți. Deschiderea înseamnă conectare.
În momentul când accepți că nu ești perfect, îți vei da voie la încercări. Pentru că știi că ai voie să și greșești. Câtă libertate, nu?
Dacă părinții te certau când greșeai sau erau veșnic nemulțumiți de tine, e momentul să fii chiar tu acum părintele tău bun și oferă-ți încurajări și iubire necondiționată.
Calea către tine este atât de frumoasă, presărată cu emoții și momente de tip “aha”. Dacă ești curios să mergi la întâlnire cu tine, să te cunoști, începe chiar acum, doar ai amânat destul.
Descoperă un nou TU, imperfect, dar plin de potențial, relaxat și gata să încerce lucruri noi.
