Ca psihoterapeut și ca om știu multe lucruri despre ce înseamnă durerea, tristețea sau teama și despre cum se leagă ele de pierdere. Și mai știu un lucru pe care de obicei oamenii nu sunt dispuși să-l accepte: că schimbarea și pierderea vin mereu împreună. Cum am putea avea parte de schimbare dacă înainte de asta nu suntem dispuși să pierdem ceva, fie că vorbim de un beneficiu, de zona de confort, de persoane, de job sau un obicei? Pentru ca mai apoi, să descoperim cu bucurie că și pierderea aceasta aduce de fapt un câștig.
Dacă te gândești să mergi la psihoterapie, acest articol s-ar putea să te ajute să te decizi, iar dacă ai avut deja această experiență, te va ajuta să-ti reamintești de ea, pentru că îți scriu atât din rolul de terapeut cât și de om, despre ce înseamnă psihoterapia.
Ești pregătit pentru o schimbare?
În terapiile mele, atunci când cineva dorește o schimbare și pare a fi pregătit pentru asta, îl întreb cum vor primi ceilalți din jurul lui acest lucru și la ce este dispus să renunțe. Acela este momentul de trezire, ca niște stropi de apă rece veniți din senin. Ne așteptăm în mod firesc că dacă noi aducem o schimbare, pozitivă și sănătoasă, pentru care lucrăm, și contextul nostru de viață se va schimba în mod automat. În realitate, cei din jur vor fi mirați și le se va părea neobișnuit ca tu, de exemplu, să devii mai activ și motivat, mai puțin dependent, mai puțin critic, să nu mai fumezi, să slăbești, sau orice altceva îți propui să aduci nou in viața ta. Pentru ceilalți, familie sau prieteni, apare o noutate pe care nu sunt pregătiți să o primească încă de la început, ci e nevoie de ceva timp. Practic, te vei lupta cu propriile rezistențe la schimbare, dar și cu rezistențele celorlalți.
Am cunoscut persoane care intră pentru prima dată în cabinet și încep să povestească direct ce îi supără, sau încep să plângă și apoi își cer scuze, oameni care se uită lung la mine și așteaptă să-i interoghez sau care îmi zâmbesc și vor să știe câte ceva despre mine înainte de a îi cunoaște și eu. Oricum ar fi, știu că urmează să pornim împreună pe un drum, de fiecare dată diferit de drumul altcuiva. Asta este și frumusețea psihoterapiei, totul este unic și provocator atât pentru mine cât și pentru persoana cu care lucrez.
Oamenii vin cu întrebări la care mă gândesc și eu, nu cred că există răspunsuri prestabilite și împreună explorăm noi direcții. Psihologii nu sunt oameni perfecți și nici niște dumnezei, nu dețin adevărul absolut, dar cu răbdare și înțelegere, însoțesc pacientul către cele mai bune răspunsuri și decizii. Nu voi uita cuvintele înțelepte ale unui profesor-formator, care ne spunea în primele seminarii că pacientul este maestrul vieții lui. În terapie, ca și în orice moment al vieții tale, tu ești cel mai bun cunoscător, însă pentru a vedea asta mai clar, e nevoie să te privești prin ochii terapeutului, ca printr-o oglindă pentru a vedea ceea ce singur nu poți să vezi.
Când ajungi la cabinet?
Totul pornește cu problema pentru care decizi că e momentul să începi.
Poate fi un atac de panică, o despărțire, pierderea unui loc de muncă, anxietate, probleme de relaționare, un deces sau pierdere, o perioadă de depresie sau nevoia intrinsecă de a te dezvolta sau orice altceva. Indiferent de problemă, acesta este motivul de bază pentru care cineva simte că a ajuns la un punct de cotitură și se întreabă: “să o iau la stânga sau la dreapta?”, “să rămân în situația actuală sau să intru pe un teritoriu cu totul nou pentru mine?” Recunosc că mi s-a întâmplat asta și mie de nenumărate ori și îmi amintesc cum, în propria mea cunoaștere, stând pe un fotoliu într-un cabinet, mi-a venit atunci un gând ca din neant: “Într-o zi voi fi și eu ca terapeuta mea”.
Aș vrea să te previn, că psihoterapia te va conduce pe tărâmuri noi, neexplorate, chiar dacă planul tău este să limitezi la problema actuală. Mulți ajung să înceapă să se cunoască, prin oglinda terapiei și la un moment se retrag, fie că se tem, fie că acela nu e adevărul lor moment de explorare. Alții, odată ce simt înțelegere și mult suport, le este din ce în ce mai ușor să revină, se simt familiari în cabinet, ca și când ar veni la întâlnire cu ei înșiși.
Majoritatea dintre noi, decidem să cerem ajutor atunci când ne simțim blocați, ca niște prizonieri ai propriilor gânduri, comportamente, frici, blocați într-o relație sau o slujbă care nu ne mulțumește, blocați în traume și în trecut. Nu mai este un secret cum că trecutul influențează prezentul, cum poveștile de viață ne afectează modul cum gândim, simțim și reacționăm. În psihoterapie, începem să lucrăm pentru a ne pregăti momentul de a renunța la fantezia unui trecut mai bun. Împreună vorbim despre el, le dăm voie emoțiilor ascunse să iasă la suprafață, integrăm trecutul cu grijă în prezent și vorbim de un nou viitor.
Cum e la psihoterapie?
La prima ședință, am observat că oamenii își doresc pur și simplu alinare și înțelegere, doresc să împărtășească din problema lor, ca și cum după aceea ar scapă de o greutate, se simt mai ușori. Unii se așează nerăbdători pe canapea și așteaptă să fie ascultați, alții ar prefera să primească imediat o soluție și întreabă după ce povestesc puțin “eu ce fac în cazul asta?”
Pe de o parte înțeleg urgența de a găsi un răspuns, pentru că înțeleg că acel lucru provoacă suferință și oamenii se feresc de suferință. Încerc să aflu mai multe, să obțin detalii și să ne familiarizăm, unii reușesc să intre în proces, alții se duc să caute răspunsuri imediate în altă parte. Și oare tot căutând așa, nu se irosește și mai mult timp și se prelungește și mai mult durerea? Pentru că așa cum le explic pacienților, psihoterapeuții nu dau sfaturi directe, neavând suficiente detalii, ci doar informațiile pe care le oferă persoana în cabinet și nu ar fi corect să venim cu un sfat greșit, așa cum nu ar fi corect să ne asumăm o reușită a pacientului prin sfatul care poate s-a potrivit să fie cel mai bun.
Pentru că atunci când vii la cabinet este că și cum ți-ai face o poză instantaneu, iar tu ești persoana surprinsă într-un anumit moment. Poate fi un instantaneu în care ești trist, supărat, descurajat sau fericit, singur sau alături de cineva. Toate acestea te reprezintă în acele momente, dar niciuna nu te reprezintă în totalitate. Împreună, în terapie, luăm instantaneu cu instantaneu și le punem la un loc pentru a realiza un tablou cât mai complet.
Noi, psihoterapeuții avem nevoie de timp să ne familiarizam cu speranțele și visurile oamenilor, cu emoțiile și tiparele lor comportamentale. Ceea ce îi face pe acum pe oameni să sufere durează de la naștere până în ziua în care sosesc la cabinet, sau măcar de câteva luni sau ani și e firesc să fie nevoie de timp atât pentru terapeut, dar mai ales pentru ei.
Pentru că fiecare vine cu o poveste unică, pot împărți terapia în câteva categorii:
- psihoeducatie, atunci când e vorba de anxietate sau parenting, adică ofer ajutor persoanei să înțeleagă mai bine problema,
- ședințele de susținere și suport, când persoana dorește să fie mai mult ascultată, să elibereze un necaz, sau când are nevoie de o validare și de încurajare,
- ședințele de explorare (psihoterapia), persoana este dispusă să lucreze cu propriile emoții, se angajează într-un proces de introspecție, se deschide în față trecutului și cu răbdare îi dă sens și acceptare, aceste lucru este de durată și poate fi uneori și dureros.
Cu alte cuvinte, psihoterapia înseamnă să înțelegi cine ești, iar procesul de a te cunoaște presupune să te eliberezi de credințele (percepțiile) limitative pe care le-ai format de-a lungul timpului despre cine ești și cine ai fost.
Închei prin a adăuga un citat cu sens: “Singura cale de ieșire este traversarea” (Robert Frost), iar atunci când te simți pregătit/ă, ajutorul nu va aștepta să apară.
Sunt psihoterapeut Mirela Gheorghe și m-aș bucura să găsim împreună calea ta de ieșire.
