Încă de când venim pe lume, viața ne aduce momente dificile și de neînțeles pentru o minte de copil nepregătit și inocent. Aceste momente, în special în perioada noastră timpurie, sunt imposibil de gestionat.
De exemplu, când ești doar un copil, nu poți înțelege de ce mama nu este lângă tine când îți este frică, de ce tata este mai mult plecat de acasă sau de ce ești criticat sau pedepsit.
Acest copil, rămâne cu noi chiar și pe măsură ce devenim adulți. El se manifestă și reacționează emoțional la fel ca în trecut. Este impulsiv, rănit și caută mecanisme de coping în continuare. Are așteptări mari și poate fi ușor de dezamăgit.
Se conturează astfel, prin experiențele pe care le trăim în familie, la grădiniță sau la școală, o imagine despre sine și despre viață. Dacă imaginea aceasta conține abuzuri fizice sau verbale, certuri în familie, despărțiri, neajunsuri sau boli grave, atunci putem să o numim o perioadă traumatică.
Trauma nu înseamnă doar acele experiențe tragice precum un accident grav, război sau orice dezastru natural.
Chiar am întâlnit oameni care păreau destul de surprinși când le explicam cum anumite întâmplări din copilărie ajung să ne marcheze viața atât de mult încât ele reprezintă de fapt blocajele noastre în rolul de adult de astăzi. Felul cum reacționăm la diferite situații din copilărie și felul în care preluăm exact din comportamentele părinților sunt baza formării noastre emoționale.
Astăzi ca adulți, fie suntem retrași, timizi și procrastinăm din lipsă de încredere, fie dăm tot mai mult, supracompensăm și nu avem limite în nimic. Iar în relațiile de cuplu, ori ne agățăm de partener și ne e teamă de părăsire sau evităm orice fel de implicare și oprim o interacțiune care ar conduce la un angajament.
Relațiile pe care le avem cu ceilalți sunt în mare parte determinate de relația pe care o avem cu noi înșine.
Cum recunoaștem care sunt traumele noastre?
Ne întoarcem în trecut cu gândul și explorăm toate amintirile la care avem acces. Deslușim comportamente, întâmplări, reacții, consecințe din interacțiunile noastre cu familia, în special.
Cele mai des întâlnite evenimente traumatice sunt: abuzul (fizic, emoțional, sexual), sentimentul de abandon, bullying-ul, divorțul părinților, violența domestică, lipsurile financiare, boală, neglijarea emoțională, critica și comparația, lipsa conexiunii cu părintele, hiperprotecția, ș.a.m.d.
Indiferent de generația din care facem parte astăzi, încă putem spune că venim din niște medii cu multă rușine, critică și abuz. Medii în care copilul nu are niciun drept, decât obligații și trebuie să corespundă. De multe ori nu are nici dreptul de a se exprima sau de a simți autentic. Părerile și sentimentele erau și încă sunt pedepsite sau neluate în seamă și copilul se simte anulat și neimportant.
De asemenea, mentalitatea poporului nostru judecă ideea de independență personală, numind-o “egoism”, deci este văzută ca un lucru foarte rău. Am fost învățați să ne supunem și acasă și la școală și să corespundem. Orice abatere era pedepsită.
În acest fel, ne-am transformat în niște adulți anxioși, umili care cred despre sine că nu merită nimic. Adică în termeni actuali: categoria “people pleaser”.
Lipsa de suport din partea părinților, absența lor fizică sau lipsa de exprimare a afecțiunii duc la o rană adâncă de abandon. Cu toții știm despre concepția care spune cam așa: “dacă îi arăt copilului iubire, se va sui în cap”. Înțelegem abia acum, ca adulți, cât de greșit a fost și cât de multă nevoie aveam în copilăria noastră să ne ia părintele în brațe atunci când, de exemplu, la școală eram nedreptățiți și umiliți sau să ne aprecieze cu sinceritate și iubire.
La fel cum nici „bătaia nu e ruptă din rai”, niciun fel de abuz fizic, emoțional sau sexual nu aduce o sănătate mentală bună și nici o educație corectă.
În terapie învățăm că nu suntem responsabili pentru comportamentul celor care ne-au educat și nu suntem nici „defecți”. Este doar rezultatul trecutului și atât.
Influența din familie
Ce vedem în familie, asta devenim. Felul în care interacționăm cu părinții noștri aduce consecințe importante în viața de adult.
Fiecare părinte are un rol principal bine definit. Mama este răspunzătoare în special cu hrana (supraviețuirea) și cu protecția emoțională. O mama rece și indiferentă va lăsa urme adânci în psihicul copilului.
Când suntem mici, din relație cu mama, fie devenim ca mama fie opusul ei.
În relație cu tata se poate contura felul în care ne percepem. Dacă ne simțim acceptați, apreciați, valorizați, protejați sau nu. Ne vom “lupta” să obținem atenția și aprecierea tatalui și fie facem asta cu orice preț, fie ne vom retrage și vom renunța la “luptă”.
Adesea, relația cu tata se duce în relația de cuplu și (ne) vom alege un partener la fel de critic sau abuziv cum era în trecut părintele.
Dacă nu oferim o atenție corectă trecutului, avem senzația că ceva nu este în regulă la noi în prezent și ne întărim și mai mult răspunsul la traumă. Adică rămânem în relații abuzive și toxice, avem anxietate și/sau depresie, ne izolăm sau apelăm la comportamente adictive și autodistructive. De asemenea, în astfel de contexte, credem cu tărie că ceva este neregulă la noi și nu privim lucrurile ca fiind doar niște urmări ale trecutului pe care le putem ajusta prin terapie.
Trauma emoțională are nevoie de îngrijire
Ca orice fel rană sau problemă medicală și partea emoțională are nevoie de vindecare.
Încep prin a mă întreba ce mă doare, ce mă face să sufăr? De ce repet mereu același comportament sau derulez în mintea aceleași gânduri negative?
Și pot astfel să observ cum creierul a învățat situații de durere și mă tot întorc acolo, la așa-numită zona de confort, care nu este altceva decât suma acțiunilor mele pe pilot automat.
Și ajung într-un punct al vieții în care simt că e de-ajuns și vreau să schimb ceva.
Primul pas este conștientizarea. Vei începe să lucrezi atunci când ȘTII că ai la ce lucra. Atunci când recunoști că ceva nu e în regulă cu felul în care îți trăiești viața.
Și în punctul acesta, de obicei începem căutarea: cărți, cursuri, terapie.
Pasul doi este destructurarea. Acesta este un drum lung. Creierului nostru nu-i plac schimbările și ne vom întoarce cu ușurință la ce este familiar nouă.
Când ajungi în terapie, acolo dai dai ochii cu tine. Procesul de vindecare nu este unul liniar. Dacă îmi propun să ajung din punctul A în punctul B în “t” timp nu este cea mai bună abordare. Procesul este mai degrabă ca un grafic, unde există și multă cădere.
Am auzit de la clienții cu care lucrez, că deși erau prezenți și atenți la ce discutăm împreună, anumite conștientizări s-au produs abia după un timp. Acel moment de “aha” care ne scoate efectiv din întuneric și oferă sens problemelor.
În terapie dezintegrezi tipare, gânduri obsesive și credințe disfuncționale care s-au format în timp ca niște ziduri de apărare. Credeai că ele te ajută, în realitate te încurcă foarte tare. În trecut, aceste ziduri de apărare erau bune, te ajutau să “supraviețuiești”.
Astăzi posibil să nu îți mai dorești doar să supraviețuiești, ci să trăiești cu adevărat liber.
Și luăm cărămidă cu cărămidă și construim ceva nou. Obții instrumente noi și o nouă arhitectură, mai solidă, mai puternică.
Pentru a obține obiceiuri noi, răspunsuri noi și o viață conștientă, psihoterapia este un suport real și un instrument de bază către schimbare.
