Exemplele din viața cuiva te pot trimite la experiențele din viața ta.
În acest articol aduc un moment surprins din trecutul meu. Nu îmi este ușor să scriu despre asta. Așa cum poate multora dintre voi le este greu să vorbească despre anumite experiențe din viața lor sau doar să și le amintească.
Dar știu că acest exemplu poate fi de ajutor celor cu experiențe similare. Confruntarea cu o durere este mult mai sănătoasă decât să o ascundem și să o reprimăm. Am experimentat la rândul meu de-a lungul timpului că reprimarea duce la stări anxietate și gânduri negative.
Iată povestea…
Aveam în jur de 12 sau 13 ani când într-o zi, tatăl meu vine de la serviciu și mă ia la rost că nu învăț. Așa, din senin. Nu pentru că luasem vreo notă mică sau făcusem ceva neapărat greșit. Pur și simplu i se părea lui că nu studiez destul.
Se înfuria foarte tare dacă mă vedea că stau sau mă uit la tv. După părerea lui, copilul după ce vine de la școală, eventual mănâncă și apoi sarcina lui este să se apuce direct de teme și apoi de lucru suplimentar până seară târziu.
Dacă aș aduna orele de studiu cu tot cu școală, așa cum își dorea el, ar ieși aproape dublu decât orele de muncă ale unui adult.
Ceea ce era important pentru tatăl meu era să fii doxă de carte. Îmi repeta adesea că dacă nu învăț nu se alege nimic de mine și că voi vinde cartofi în piață.
Valoarea percepută de el consta exclusiv în note și în titluri.
Poate ai și tu un părinte sever care te pedepsea pentru o notă mai mică de 10. Pedeapsa nu era doar că îți lua telecomanda la tv (pe atunci nu erau smartphone-uri sau tablete) sau nu te lăsa afară, ci nici nu mai vorbea cu tine. Asta cu nevorbitul mi se pare crunt pentru un copil. Se mai adăuga aici și abuzul fizic pe lângă cel emoțional, ambele cu încărcătură traumatică enormă.
Să revenim la ziua respectivă din povestea mea.
Înfuriat deja de “lenea” mea, îmi strigă cu o voce puternică și înfricoșătoare că băiatul lui Dragulin (colegul lui de la serviciu) este olimpic la matematică pe țară.
Iar eu? De ce nu eram la fel ca băiatul acela? Eu nu sunt bună de nimic. Nu mă pricep la nimic.
Pe moment, tot ce puteam să fac era să ascult nepuntincioasă cum tatăl meu își arăta vădit nemulțumirea față de mine. Mă durea și mă înfuria în același timp. Credeam că trece, că voi uita. Ei bine, nu cred că am uitat nici până în ziua de azi. Este chiar vie amintirea și o simt ca și cum s-a întâmplat abia ieri.
Nu era prima dată când mă compară cu alți copii. Mereu făcea asta și trăiam senzația permentă că nimic nu este de-ajuns. Totuși, învățam chiar mult și rezultatele școlare erau foarte bune. Nu învățam însă de plăcere. Ci de frică. De frică de pedeapsă sau să nu ajung vânzătoare în piață.
Comparațiile lui mi-au consumat copilăria și mi-au influențat viața. Uneori, îmi amintesc cum îmi ziceam cu durere în minte: “aș vrea să nu fi existat pe lumea asta” .
Nu, nu voiam să mor, dar nu înțelegeam care e rostul meu aici dacă nu fac ce trebuie. Așa gândeam și simțeam ca și copil.
Nu cred că sunt singură în barca aceasta. Ceva îmi spune că mulți dintre cei care ați poposit asupra rândurilor mele, va amintiți emoția grea din inima voastră de copil întristat.
De ce așa?
Recent, mi-am făcut curaj și i-am spus cât de tare încă mă dor cuvintele lui. Nu erau doar acestea, mai erau și altele. Critici, condiționări sau nemulțumiri erau la ordinea zilei.
Într-o zi l-am întrebat: “De ce ai procedat așa?”
Mi-a răspuns că voia să mă motiveze.
Oare să fie doar atât? Și chiar nu există altă metodă? Pe vremea aceea, nu prea.
Am continuat și l-am întrebat dacă a mai avut și alt motiv pentru care se purta așa.
Tatăl meu a răspuns că îi părea rău că băiatul lui Dragulin să fie olimpic la matematică și fiica lui nu.
Acum înțeleg mai bine: “Deci nu mă compara neapărat pe mine, ci se compara pe el cu colegul lui din rolul de tată”. Îi era teamă să nu eșueze el în rolul de tată. I-ar fi fost rușine cu el dacă eu eșuam..la mate.
De-aș fi gândit așa la 12 ani, azi eram departe.
Ciudat este dacă el nu s-a gândit la vremea aceea la ce sunt eu bună. Poate că nu eram bună la matematică tocmai pentru că pusese presiune pe mine. Încă de la grădiniță. Eu trebuia să știu deja să citesc și să adun până la 10 înainte să intru la școală. Putea să descopere în mine alte talente și abiltați pe care ar fi putut să le încurajeze.
Tatăl meu probabil nu are idee cât de mult m-a înfrânat această etichetă. A fost nevoie de mult efort să îmi dovedesc contrariul. Am jucat atâția ani scena din legenda cu meșterul Manole. Ce construiam prin micile sau marile mele succese, eticheta venea și dărâma aproape tot peste noapte.
Am cărat cu mine până azi eticheta ”nu ești bună de nimic”. O mai am încă, dar nu se mai află pe haina mea, ci am pus-o într-o cutiuță alături de alte etichete.
Până aici
Iau această eticheta acum. O scriu pe o bucățică de hârtie. O privesc, iau un pix și tăi cu forță și apăsare tot ce scrie acolo. Îmi zic: “Nu este despre mine!”
Apoi o rup și o arunc la gunoi. Mă simt deja mai bine.
Iau altă bucățică de hârtie și scriu: “Te iubesc și am încredere că poți!”
Și da, astăzi pot. Orice. Iar dacă nu pot din prima, mai încerc de câte ori e nevoie.
Atunci când nu fac un lucru bine, nu mai dau înapoi zece pași și nici nu mă mai ascund în spatele gândului că alții oricum sunt mai buni.
De ce are nevoie un copil că ajungă un adult cu încredere?
Cu toții venim pe lume cu niște nevoi de bază care ne asigură o dezvoltare bună și sănătoasă. Ca să devenim niște adulți cu o sănătate mentală echilibrată, avem nevoie de părinții noștri. Ei vor îndeplini sau nu nevoile noastre de bază ca și copii.
Pe lângă hrană, îngrijire și adăpost, mai sunt câteva aspecte foarte importante.
1. Nevoia de conectare. Înseamnă iubire. Suntem ființe sociale și încă de mici copii, vom crea atașamente față de figurile parentale. Ne dorim apropiere și căldură. Această nevoie de conectare, exprimată prin iubire necondiționată, oferă un sentiment de siguranță și apartenență.
Ce înseamnă iubire necondiționată?
Este atunci când părintele îți arată afecțiunea și acceptarea chiar și când tu ca și copil faci o greșeală sau nu ai un comportament “perfect”. Am auzit mulți părinți care își doresc că să aibă copii perfecți. Ce trist.
Diferența dintre “aici ai greșit, nu este ok ce ai făcut, hai să reparăm impreună” și “ești un copil rău, îmi pare rău că ești al meu” este definitorie pentru viitor.
2. Nevoia de competență. Înseamnă nevoia de a reuși. Ca să reușim avem nevoie de încurajare. Sau măcar să nu ni se taie aripile. Dacă părintele ți-a spus că nu ești la bun la desen și să nu mai mazgalești acolo degeaba, ți-a înăbușit orice încercare de a te dezvolta. Vei înțelege că nu ai niciun talent și mai bine nu faci nimic ca să nu fii certat sau criticat.
3. Nevoia de control. Înseamnă nevoia de autonomie. Cu alte cuvinte, copilul își dorește să ia deciziile lui, să încerce singur niște lucruri. Nu mă refer la câți watti are o priză. Ci la nevoia lui de a explora și de a fi curios în legătură cu situațiile sigure din care poți învața ceva. De asemenea, în perioada școlară, să fii încurajat să iei decizii pe care le poți lua ca și copil este ideal ca să înțelegi că părintele are încredere în tine.
În situația în care aceste nevoie nu ți-au fost îndeplinite, în mintea copilului de atunci care a crescut acum mare, au apărut niște frici.
Și dacă nu s-a ținut cont de acele nevoi, probabil că simți acum frica de eșec, frica de a nu fi suficient de bun, frica de a pierde respectul celorlați, frica de a nu arăta suficient de bine.
Scopul de astazi nu este să căutăm acum țapi ispășitori în părinții noștri. Căutăm să înțelegem ce tranformări au avut loc de-a lungul timpului și din ce cauză nu avem încredere în noi. Noi nu ne-am născut cu neîncredere. Ci am dobândit-o.
Fricile despre care vorbeam te împiedică să îți trăiești viața așa cum ai vrea. Uneori te imaginezi rupând orice barieră, alteori nici măcar nu îți poți imagina cum ai arăta tu având succes. Oscilezi ușor între curaj și frică.
Ni s-a transmis că nu e bine să greșim. Greșeala a fost mereu pedepsită și descurajată. Ai fost arătat cu degetul dacă greșeai. Poate la școală s-a întâmplat să te umilească un profesor în fața clasei când n-ai știut problema.
Fricile acelea au fost urmate de altele. Au apărut frica de abandon și frica de respingere.
Vocea părintelui sau a profesorului este în mintea ta, o porți mereu. Asta înseamnă stimă de sine scăzută. Neîncrederea nu înseamnă că tu nu ești bun sau nu poți.
Ce am făcut cu etichetele?
Etichetele sunt acele expresii pe care le auzeai foarte des. Cuvintele de tipul: ești leneș, nu ești bun la nimic, mă faci de rușine, tu nu te uiți la tine?, ești rău, ești prost, mă omori cu zile,de ce nu ești ca ceilalți, etc ne-au marcat viața.
Am crezut ce mi s-a spus și m-am purtat în consecință. Începusem să am indoieli despre mine. Îmi simțeam anulate toate performanțele ca și cum eu nu contam. Ușor-ușor, ajunsesem la convingerea aceea puternică că părintele are dreptate.
Încă se mai dă în mine lupta aceea categorică între ce știu eu că sunt și ce mi s-a spus că sunt.
Etichetele primite au devenit și realitatea nostră despre noi. Am început să ne purtăm ca atare, să ne simțim slabi și inferiori celorlalți. În timp, a devenit și mai puternică teama de a nu fi de ajuns și ne-am retras încet într-o “zonă de confort”, crezând că suntem la adăpost.
Cu toții credem în părerile pe care le au părinții noștri despre noi. Eu am luat evaluarea critică a tatălui meu drept adevăr. Din perspectiva de copil, acelea nu era cuvintele unui om furios, critic și nesigur pe el, ci erau descrierea realității.
Etichetele sunt acele bucățele pe material cusute pe haina pe care o porți. Te definesc fără să îți dai seama. Sunt acolo mereu. Le-ai dat valoarea absolută.
Pentru mine procesul de autocunoaștere a început în urmă cu câțiva ani, cred că pe la 25 de ani. De atunci îmi tot aduc mereu câte o fărâmă mică de înțelepciune și încredere. O iau de la alți oameni, de la formatorii mei, de la colegi și desigur din cărți. Este un drum pe care îl parcurg cu pași mici. Nici nu mă aștept să fie altfel. Lucrez la mine încontinuu. Programarea pe care am primit-o în copilărie nu îmi aparține, ci este a celor care m-au educat. Însă ceea ce doresc să fiu de acum înainte, este responsabilitatea mea să programez.
La final..
Ajung să cunosc oameni care sunt blocați în etichete vechi și care cred despre sine că sunt “defecți”și că nu merită. Îi înțeleg perfect și cumva în mintea mea zâmbesc cu empatie atunci când cineva îmi cere ajutorul. Zâmbesc pentru că mă bucur să văd că tot mai mulți oameni vor să vindece rănile care îi țin pe loc. Și asta îmi dă o mare bucurie.
E greu să vindeci ceea ce ai cărat în suflet și în minte dar știu sigur că după aceea, te așteaptă o viață frumoasă cu trăiri autentice.
Experiența mi-a arătat că oamenii nu pot să își schimbe sentimentele neplăcute doar vorbind despre ele. E nevoie să vină în contact cu ele, să le examineze cu răbdare și înțelegere și apoi să le modifice. A acționa efectiv altfel, în ciuda anxietății și a convingerilor, va da întotdeauna alte rezultate.
Ce am descris în acest articol reprezintă ceea ce înseamnă pentru mine stimă de sine scăzută. Este un episod important din filmul neîncrederii de sine. Mai sunt și alte episoade desigur, la fel de dăunătoare. Important este să găsim resurse să îi dăm subtitrare filmului, privindu-ne pe noi ca personaje principale pozitive.
