Despre rana mea de abandon
Când am descoperit pt prima dată ce înseamnă schema abandonului, am fost chiar surprinsă. Am aflat motivul pentru care îmi era atât teamă să pierd oameni din viața mea. În vremea adolescenței și în prima parte a vieții de adult, mă agățam cu toată ființa de prieteni sau de o relație care însemna ceva mai mult pentru mine și făceam tot posibilul să păstrez acești oameni.
Frica era cea care mă ghida să mă port așa. Nu eram prea conștientă de comportamentul meu. Sau mai bine zis, nu știam cum să fac altfel. Întrebarea este despre ce frică este vorba. Răspunsul vine acum ușor: frica de singurătate. Deși aveam o familie completă și prezentă fizic, ceva lipsea. Iar eu nu aveam nici cea mai mică idee cum să cer.
Această capcană avea o forță emoțională deosebită care îmi crea adesea blocaje. Gândul că n-aș fi suficient de bună, sentimentul de însingurare și lipsa de iubire mă făceau să rămân într-o luptă cu mine și cu lumea. Nevoia permanentă de a primi dovezi constante pentru a mă simți în siguranță mă epuizau și nu mai eram atentă la propria persoană. Mă afecta orice cuvânt și dădeam ușor interpretări. Făceam scenarii în mintea mea și mă temeam să nu fiu exclusă. Îmi amintesc chiar că aveam o prietenă bună și simțeam că o vreau doar pentru mine. Dacă ieșea cu altă prietenă și nu mă chema, mă simțeam părăsită și neimportantă.
Găsisem o strategie chiar. Trebuia să corespund, să le fac altora pe plac, uneori chiar să renunț la demnitate.
De altfel, gelozia era un personaj principal în filmul meu. Credeam că aș putea fi ușor înlocuită și gândul asta mă înfricoșa. Mă comparam, așa cum văzusem că mă comparau ai mei când eram la școală. Emoțional, mă aflam în stadiul în care părinții mă iubesc doar dacă ii mulțumesc.
În perioada aceea nu știam mare lucru despre mine. Eram un adult tânăr care se privea prin ochii celorlalți, ca într-o oglindă. Și aveam nevoie să mă validez prin cuvintele și gesturile altor oameni.
Azi văd, la rândul meu, rănile altor oameni care cerșesc iubirea cu orice preț. Sentimentul de devalorizare este cel care da startul. Acești oameni se plasează într-o poziție infantilă, purtând în permanentă gândul că nu se pot descurca singuri. Și pot să înțeleg cu ușurință acest lucru, pentru că am fost și eu acolo.
Când apare abandonul emoțional?
Târziu am descoperit că totul pornea din primii ani de viață. Atunci am și aflat că mă priveam printr-o oglindă falsă sau murdară. Este o imagine de sine dobândită din nevoi neîndeplinite care m-au făcut să cred că nu merit sau nu sunt suficientă. Acum nu mai simt așa. Prin această mărturisire doresc să-ți transmit că teama de abandon nu ne definește ca oameni.
Ceea ce provoacă un simptom în noi este de multe ori o traumă din copilărie, pe care n-am știut s-o depășim sau s-o integrăm.
Pe atunci nu intrasem în procesul de autocunoaștere și dezvoltare, doar reacționam, impulsiv și sub comandă emoțională. Acum înțeleg de ce atunci când oamenii sunt reci, distanți, disperați sau răutăcioși înseamnă că ei resimt frică și tristețe. Încearcă să se apere.
Suntem fragili și suferim. Dar cum arătăm asta? Prin furie, disperare sau retragere.
Cauze
Teama de abandon este sora bună cu frica de singurătate. Gândul că cineva drag ne-ar putea lăsa, ne înfioară.
Logic, am spune că e normal să ne fie dificil să ne despărțim de persoane care ne fac bine decât de cele care sunt mai degrabă toxice.
Uneori se întâmplă exact inversul. Cum este posibil așa ceva? Din nevoia de recunoaștere, persoana cu rana abandonului deschisă se va despărți mai ușor de cineva i-a oferit deja ceva (atenție, sentimente) decât de cineva de la care încă mai așteaptă recunoaștere și conexiune. Este o luptă de a se face văzut, ascultat și iubit. Exact ca un copilaș care nu are puterea să obțină mereu de la părintele lui siguranță fizică și emoțională, văzându-l adesea indisponibil.
Atunci când părintele este absent, fizic sau emoțional, copilul se simte singur în deșert. Rezultatul? Este un copil care se agață de părinte, se agită când nu primește hrană emoțională, deoarece nu este sigur că adultul va fi acolo când va avea nevoie de el.
Părintele are o disponibilitate inconstantă. El este uneori cald și prietenos, iar alteori rece și acuzator. Copilul nu știe dacă va primi sau nu siguranță și sprijin, așa că apelează automat la ceea ce funcționează: se agață.
În cazul decesului părinților, teama de abandon se poate activa și la adulți. Predispoziție au cei cu stări de anxietate și stimă de sine scăzută. Te vezi brusc singur pe lume, chiar dacă ești mare. Partea de copil vulnerabil se activează și se blochează. Și apare gândul automat: “Ce mă fac? Nu o să mă descurc.” Pasul următor este să te agăți de alte persoane care ar putea să te “crească”, poate partenerul de viață, prieteni sau propriul copil. Este o rană adâncă care vine atât din pierdere cât și din senzația de incapacitate.
Cel care suferă de sindromul abandonic trăiește cu teama continuă că într-o zi chiar va fi părăsit de toți. Și chiar se așteaptă la asta.
Este precum un copil într-o lume de adulți, în căutare de atașament sigur și de certitudinea clară că nu va fi părăsit niciodată.
Este adultul dependent. Acel om care este dispus chiar să se umilească doar pentru a nu pierde oamenii fără de care crede că nu poate trăi.
Să fii de acord cu niște lucruri care nu-ți plac, doar pentru a păstra pacea, este o reacție la traumă și lipsuri.
Abuzurile fizice, sexuale sau emoționale stau și ele la baza multor trăiri. Mai mult, aici intervine și faptul că nu era nimeni acolo să te apere. Și îți aduci aminte cu tristețe că nu puteai să te aperi singur. Că aveai nevoie de protecție și nu ți-o oferea nimeni. Acum poate încă mai crezi că nu te poți apăra. Este oare adevărat? Gândește-te la următoarea întrebare.
Ce poate fi cel mai rău dacă rămâi singur o perioadă? Este mai rău decât să te umilești?
Lucrul cu abandonul
Când le vorbesc prima dată oamenilor în terapie despre abandon, ei își imaginează scena unui orfelinat. Rămân mirați pentru că nu găsesc legătura între lipsurile emoționale și un tipar comportamental.
De exemplu: dacă tatăl pleca des de acasă când erai copil, ai dezvoltat un comportament posesiv cu soțul tău.
Sau: dacă părinții au divorțat, îți este frică să nu te părăsească partenerul de viață sau eviți să intri într-o relație.
Sau: dacă unul din părinți era agresiv fizic și verbal cu tine, iar celălalt privea pasiv această scenă, ai simțit teroarea lipsei de apărare. Ca adult, te agățI mereu de cineva ca să te simți în siguranță.
Senzația de abandon este echivalent cu absența iubirii și a protecției.
Un alt exemplu este atunci când părintele stabilește o interdicție, iar copilul o încalcă. Se creează cadrul prielnic pentru pedeapsă și retragerea iubirii.
Simțim rana abandonului pentru că am fost învățați cu critică, amenințări, agresiuni sau ignorare. Așa am învățat să-i mulțumim pe ceilalți cu orice preț. Altfel, vom rămâne singuri.
Pe scurt, copilul vulnerabil din tine, rămas blocat la vârstă traumei, trăiește următoarele:
- Se teme să nu fie părăsit
- Nu suportă să fie singur
- Este dependent de cineva
- Amenință că pleacă, din dorința de a fi oprit
- Atrage mai mult persoane indisponibile emoțional
Iubirea de sine
În prima parte ai descoperit cum lipsa iubirii declanșează teamă de abandon. Reversul este să găsești iubirea adevărată. Unde? La tine.
Auzi peste tot despre iubirea de sine. La cursuri de dezvoltare, în cărți, la prieteni. Cât de mult te-ai gândit ce înseamnă acesta iubire de sine?
La ce folosește ea? Este ca și cum te-ai îndrăgosti de cineva?
Iubirea de sine este modul cum te privești, cum îți vorbești, cum te simți atunci când ești singur.
Iată câteva întrebări care te ajută să descoperi dacă ești o persoană autonomă sau una dependentă.
Ce îți spui atunci când nu-ți iese ceva: “Ești un prost, iar ai ratat.” sau “Stai liniștit, hai să mai încercăm, sigur vei reuși până la urmă”?
Atunci când ai de luat o decizie, te bazezi pe gândirea proprie sau te îndrepți spre alții să-ți spună ce ai de făcut?
Dacă ai de ales în a te descrie dintre: “ sunt incapabil” sau “sunt adorabil” ce variantă ai alege?
Atunci când ești singur, te bucuri adesea de șansa de a face ce îți dorești sau suferi că nu este cineva cu tine?
Pentru schimbare, e nevoie de tine.
Într-o primă fază, privim rănile în față și recunoaștem tiparele care ne-au condus până acum. Cum te-ai simțit în copilăria ta când nu erai băgat în seama și te simțeai neiubit? La ce mecanisme de apărare ai apelat? Ai căutat iubirea cu disperare în alți oameni sau te-ai retras, de teama respingerii? Ai căutat liniștea în consum de alcool, ciocolată sau jocuri?
Dacă ne privim mai bine, în astfel de momente ne simțim ca niște copii vulnerabili. Pentru a atinge pragul de adult sănătos este neapărat necesar să te “întâlnești” cu copilul tău vulnerabil. Să îl cunoști mai bine, să îl asculți și să înveți să devii părintele lui bun.
Cum vei face asta?
Cu răbdare, te poți îndrepta în imaginar în anii de viață timpurii. Vei găsi acolo acele momente în care te-ai simțit singur și abandonat.
Apoi îți propui să te conectezi cu copilul care suferă, să îl accepți așa trist și cu defecte, să îl mângâi și să-i spui ce simți pentru el. Să îl lași să se joace liniștit și să îi promiți că tu vei fi mereu acolo să-l aperi.
Este acel moment emoționant pentru noi, adulții, când ne întâlnim pe noi înșine mici. Este însă eliberator.
Puntea dintre adultul de acum și copilul de atunci o reprezintă legătura pierdută care menține frica.
Poți apela la terapie. Va fi mai ușor să refaci legatura dintre tine și copilul ta vulnerabil. Deși pare o scenă despinsă dintr-un basm, pe măsură ce intri în contact mai mult cu nevoile tale blocate în primii ani de viață, vei observă diferențe. Apar sentimentele de compasiune, acceptare, iubire. Timpul nu poate fi dat înapoi, dar poți învăța să îți iei iubire și apreciere chiar de la tine și de la cei care pot și vor să ți le ofere.
