O povestire anonimă relatează despre un pustnic, care se așezase odată pe o piatră chiar în fața intrării în peștera lui. Era plăcut să se bucure de razele calde ale soarelui în acele ore ale dimineții. Constată că măgarul care venea în fiecare zi la aceeași oră să pască iarba, tocmai sosise.
-Bună ziua, măgarule, l-a salutat el.
Animalul, mirat că pustnicul se hotărâse să vorbească pentru prima dată în treisprezece ani, a deschis botul uluit și scapă iarba pe care tocmai și-o băgase în gură.
-Bună ziua, pustnicule, spuse măgarul. Dar cum de te-ai hotărât să vorbești?
Pustinicul i-a răspuns că venise timpul. Animalul îl întrebă ce îl făcuse să părăsească zarva vieții cotidiene și să prefere singurătatea munților. Pustnicul îi răspunse că avusese o înaltă funcție publică în țara lui natală, dar preferase să înfrunte o provocare mai mare: să trăiscă departe de lume.
-Minți, îi spuse asinul. Ești aici pentru că este mai usor să duci o existență departe de problemele zilnice, decât să te înțelegi cu toți și cu fiecare în parte.
Ascultând vorbele acestui animal pe care îl asociase întotdeauna cu prostia, pustnicul a decis să termine cu izolarea sa și s-a întors în sânul civilizației, ca să-și încerce propriile forțe.
Nu există mai mare provocare spirituală decât conviețuirea cu cei care sunt altfel decât noi.
