Cum să ieși dintr-o relație toxică

Se vorbește tot mai mult despre relațiile toxice și cât de mult ne pot avaria acestea pe toate planurile.

În scenariul unei relații toxice se vor regăsi probabil mai mult femeile. Dar și bărbații pot ajunge să intre în mrejele unei astfel de relații la fel de ușor și pot fi afectați destul de mult.

La început e pasiune.

Tuturor ne place romantismul. Te simți minunat atunci când te îndrăgostești și lumea pare mai frumoasă. Emoțiile sunt la cote înalte, la fel și dorința sexuală. Ești “în al nouălea cer” și nu ai vrea să se termine niciodată. Trăiești o poveste de dragoste alături de cel pe care l-ai cunoscut și totul pare perfect de data aceasta. Corpul tău produce un număr imens de substanțe chimice care contribuie la strălucirea pe care o emani pe chipul tău.

Știm din filme și povești că dragostea are puterea supremă și ne oferă fericirea absolută.

Paradoxul este că până și iubirile care ajung să fie distructive încep cu aceeași exaltare și de la aceleași așteptări.

Totul pornește cu mult avânt și cu o intensitate amețitoare. Se fac declarații de iubire și de angajamente încă din primele întâlniri. Te concentrezi pe felul în care celălalt te face să te simți, nu pe cum este de fapt. Apare o “logică” emoțională cum că dacă mă face să mă simt minunat, înseamnă că și el este minunat. Totul este o proiecție a ta provenită din imaginea ideală a iubirii.

În schimb…O relație sănătoasă pornește lent, iar partenerii își dau timp să se cunoască și să se acomodeze unul cu altul.

Ceva nu e bine

Ușor-ușor apar niște semnale pe care la început nu le iei în seamă. Dar ele sunt acolo. Ceva începe să se întâmple cu romantismul de la început.

Orbiți de strălucirea pe care tot noi i-am oferit-o celuilalt, încep să ne scape niște detalii importante. Sau, le vedem, dar nu dorim să le luăm în seamă și să le credem. Poate pentru că asta ar însemna să pierdem acest miraj al dragostei.

În rest, totul rămâne la fel, înafară de acele semnale clare, ca niște steaguri roșii.

Nu acorzi suficientă valoare unor comportamente cum ar fi: izbucniri de furie, abuz de substanțe, jocuri de noroc, incapacitatea de a păstra un loc de muncă, violență fizică și verbală, gelozie excesivă, infidelitate.

Între comportamentele nepotrivite pe care le vezi la partener, farmecul și iubirea își păstrează locul,  iar tu crezi că totul este sub control. Trecerea de la atacuri la scuze, de la furie la o atitudine drăgăstoasă este de fapt drumul către o etapă și mai dureroasă.

Cum recunoști o relație toxică?

Așa cum ai citit deja mai sus, apar inevitabil și părțile rele ale celui pe care îl credeai “perfect”. Însă ești încă în faza în care le ignori și le acorzi scuze și motivații ca să treci peste ele.

Îți reamintesc încă o dată că totul începe furtunos și foarte intens, fiind specific relațiilor care ajung să fie toxice. Faptul că deja v-ați mutat împreună după 1 lună sau că vă faceți planuri de nuntă nu este în realitate un semn prea bun.

Astfel că în această etapă, în care ați oficializat totul foarte rapid, cel care se va dovedi toxic, își arată adevărata față.

Iată care sunt câteva din acțiunile lui:

-are izbucniri violente și nu contează deloc nevoile sau părerile tale

-sub pretextul că nu își găsește un loc de muncă, ajungi să îl întreții financiar

-pleacă des de acasă și socializează exagerat cu alte persoane sau ajunge curând să te înșele

-te critică în permenență și te devalorizează

-consumă alcool sau jocuri de noroc

-te obligă să renunți la carieră ta sau la studii ca să ai grijă de casă

-te “pedepsește” cu un comportament apăsător de ignorare și absență sexuală pentru a putea domina

Nu totul este mereu întunecat și nu mereu partenerul are unul sau multe din aceste comportamente inadecvate. Dacă ar fi doar rău, atunci ți-ar fi ușor să deschizi ochii și să vezi că nu te afli alături de persoana potrivită.

Jocul acesta toxic este și dulce și amar. Tocmai de aceea îți provoacă o stare de confuzie. Te gândești că el/ea este un om bun de fapt pentru că are și o atitudine seducătoare în contrast cu acele comportamente inadecvate.

Diferența dintre o relație sănătoasă  și una toxică este că în cea sănătoasă partenerul te ascultă atunci când încerci să porți o discuție cu el și chiar negociați în mod matur o soluție la problema pe care o întâmpinați. În cazul relației toxice, partenerul fie ia în derâdere plângerea ta, ori nu te ascultă, ori te aprobă fără ca să schimbe nici cel mai mic amănunt. 

Pe ce se bazează relațiile toxice

Cum este și de așteptat, baza unei relații care nu este sănătoasă este alcătuită din niște tipare mai puțin funcționale.

O relație toxică, adică nesătoasă, în primul rând începe pe baza nevoii de fuziune imediată. Adică îți indică faptul că ești acceptat, văzut și că poți obține aprobarea celuilalt, urmată apoi de contopirea psihologică totală cu partenerul.

Pornită dintr-o stimă de sine foarte scăzută, o relație poate însemna o formă de valorizare.

Deci, dacă simți că ești nesigur/ă, că nu ai încredere în resursele tale, că ai dezvoltat gândul că nu te descurci singur/ă, ai toate șansele ca o relație să vină ca un colac de salvare pentru viața ta. Poate lua naștere astfel relația de dependență provenită deci dintr-o satisfacere emoțională neîndeplinită pe alte planuri. 

De asemenea, relație de dependență este și când vorbim despre nevoia de a salva. Această nevoie constituie un alt ingredient important care vine ca un “adeziv” în relație. Femeia, de exemplu, din rolul ei de salvator, se simte necesară și se crede o eroină indispensabilă. Îi oferă partenerului tot sprijinul ei: financiar, emoțional, sexual. Își dorește să ofere ceva ce nu i-a mai oferit nimeni partenerului, astfel că acesta va aprecia cât de bună este ea. Viață ei se dedică lui în totalitate și asta pare să fie o normalitate pentru acest genul acesta de femeie.

Într-o relație sănătoasă, în loc să salvăm, putem să ajutăm. Ajutorul este o nevoie ocazională, nu constantă.

 Un alt ingredient toxic este învinovățirea.. La fel cum logica de mai sus spunea că dacă el mă face să mă simt minunat, înseamnă că și el este minunat, mai există o altă logică cum că: dacă el poate fi atât de bun, înseamnă că fac eu ceva greșit.

Abuzul psihologic care are loc în relația nesănătoasă manifestată prin critică, manipulare, confuzie, te poate face să crezi despre tine că ești inadecvat/ă și practic este vina ta că lucrurile nu funcționează bine. Vei lupta și mai mult să demonstrezi că poți face mai mult.

Și pentru că și tu ești om și vor fi momente în care simți slăbiciune, oboseală sau neputință, partenerul în acest caz se va arăta dezamăgit de tine. Te va critica și își va arăta dezgustul.

Cum poți să ieși dintr-o relație toxică?

Atunci când deja simți că nu mai ești bine, că nu contezi în față celuilalt, că te sacrifici până la maxim, înseamnă că este timpul să evaluezi situația.

Nu este nevoie să ne grăbim să încheiem o astfel de relație, mai ales dacă sunt la mijloc și alți factori: bani, copii, frică de abuz sau orice alte motive importante.

Pentru început, îți poți pune pe hârtie lucrurile pe care ți le dorești în relația ta. Câteva exemple comune sunt: respect, înțelegere, să fii luată în serios, să fii ajutată, etc. Identifica apoi lucrurile care nu îți plac în relație și pe care simți că nu le mai poți tolera. Câteva exemple des întâlnite: să nu mai țipe la mine, să nu mai înșele, să nu mă mai insulte, să nu mă mai umilească, să nu mă mai mintă etc. Oferă acestor aspecte o valoare reală.

Începe să te gândești la drepturile tale de adult și cum ai putea să pui limite.

În majoritatea cazurilor, este foarte dificil să iei măsuri odată ajunsă în punctul acesta al relației.

Poate că un ajutor specializat nu ar strica.

Dacă știi că nu ai susținere din familie deoarece divorțul, în viziunea lor,  nu este o opțiune pentru părinții tăi, evită să mai porți discuții acolo unde nu primești ascultare și înțelegere.

În terapiile de cuplu, oamenii chiar ei spun că vin că o ultima variantă de ajutor. Nu lăsa să fie ultima variantă, optează pentru terapia de cuplu cu mult timp înainte să se ajungă într-un punct critic. 

În situația în care despărțirea este ultima soluție, atunci este important să îți faci dinainte un plan de renunțare. Pregătește-te încă din timpul relației să poți lua viața în mâini singur/ă. Caută un job, reia câteva relații de prietenie mai vechi ca și suport, discută cu copiii (în caz că există).

Aștepta-te ca despărțirea emoțională să fie mai grea decât cea fizică. Va dura o perioadă dificilă în care ai nevoie să te adaptezi la o nouă viață. Vor apare și clipe în care îți vor veni în minte doar momentele frumoase din timpul relației. Nu te lasă păcălit/ă de aceste amintiri, ci scrie din nou pe hârtie motivul pentru care ai decis să pleci.

Este un semn de putere să ceri ajutor atunci când ceva nu merge bine și să renunți la ceva cu care erai obișnuit/ă.

O relație toxică consumă multă energie. Nimic nu este mai extenuant decât tensiunea și conflictele dintr-o astfel de relație.

Da-ți voie să descoperi cât de revigorant este să trăiești pentru tine și cât de energizant este angajamentul față de tine și viața ta. 

Stima de sine scăzută

 Exemplele din viața cuiva te pot trimite la experiențele din viața ta.

În acest articol aduc un moment surprins din trecutul meu. Nu îmi este ușor să scriu despre asta. Așa cum poate multora dintre voi le este greu să vorbească despre anumite experiențe din  viața lor sau doar să și le amintească.

Dar știu că acest exemplu poate fi de ajutor celor cu experiențe similare. Confruntarea cu o durere este mult mai sănătoasă decât să o ascundem și să o reprimăm. Am experimentat la rândul meu de-a lungul timpului că reprimarea duce la stări anxietate și gânduri negative.

Iată povestea…

Aveam în jur de 12 sau 13 ani când într-o zi, tatăl meu vine de la serviciu și mă ia la rost că nu învăț. Așa, din senin. Nu pentru că luasem vreo notă mică sau făcusem ceva neapărat greșit. Pur și simplu i se părea lui că nu studiez destul.

Se înfuria foarte tare dacă mă vedea că stau sau mă uit la tv. După părerea lui, copilul după ce vine de la școală, eventual mănâncă și  apoi sarcina lui este să se apuce direct de teme și apoi de lucru suplimentar până seară târziu.

Dacă aș aduna orele de studiu cu tot cu școală, așa cum își dorea el, ar ieși aproape dublu decât orele de muncă ale unui adult.

Ceea ce era important pentru tatăl meu era să fii doxă de carte. Îmi repeta adesea că dacă nu învăț nu se alege nimic de mine și că voi vinde cartofi în piață.

Valoarea percepută de el consta exclusiv în note și în titluri.

Poate ai și tu un părinte sever care te pedepsea pentru o notă mai mică de 10.  Pedeapsa nu era doar că îți lua telecomanda la tv (pe atunci nu erau smartphone-uri sau tablete) sau nu te lăsa afară, ci nici nu mai vorbea cu tine. Asta cu nevorbitul mi se pare crunt pentru un copil. Se mai adăuga aici și abuzul fizic pe lângă cel emoțional, ambele cu încărcătură traumatică enormă.

Să revenim la ziua respectivă din povestea mea.

Înfuriat deja de “lenea” mea, îmi strigă cu o voce puternică și înfricoșătoare că băiatul lui Dragulin (colegul lui de la serviciu) este olimpic la matematică pe țară.

Iar eu? De ce nu eram la fel ca băiatul acela? Eu nu sunt bună de nimic. Nu mă pricep la nimic.

Pe moment, tot ce puteam să fac era să ascult nepuntincioasă cum tatăl meu își arăta vădit nemulțumirea față de mine. Mă durea și mă înfuria în același timp. Credeam că trece, că voi uita. Ei bine, nu cred că am uitat nici până în ziua de azi.  Este chiar vie amintirea  și o simt ca și cum s-a întâmplat abia ieri.

Nu era prima dată când mă compară cu alți copii. Mereu făcea asta și trăiam senzația permentă că nimic nu este de-ajuns. Totuși, învățam chiar mult și rezultatele școlare erau foarte bune. Nu învățam însă de plăcere. Ci de frică. De frică de pedeapsă sau să nu ajung vânzătoare în piață.

Comparațiile lui mi-au consumat copilăria și mi-au influențat viața. Uneori, îmi amintesc cum îmi ziceam cu durere în minte: “aș vrea să nu fi existat pe lumea asta” .

Nu, nu voiam să mor, dar nu înțelegeam care e rostul meu aici dacă nu fac ce trebuie. Așa gândeam și simțeam ca și copil.

Nu cred că sunt singură în barca aceasta. Ceva îmi spune că mulți dintre cei care ați poposit asupra rândurilor mele, va amintiți emoția grea din inima voastră de copil întristat.

De ce așa? 

Recent, mi-am făcut curaj și i-am spus cât de tare încă mă dor cuvintele lui. Nu erau doar acestea, mai erau și altele. Critici, condiționări sau nemulțumiri erau la ordinea zilei.

Într-o zi l-am întrebat: “De ce ai procedat așa?”

Mi-a răspuns că voia să mă motiveze.

Oare să fie doar atât? Și chiar nu există altă metodă? Pe vremea aceea, nu prea.

Am continuat și l-am întrebat dacă a mai avut și alt motiv pentru care se purta așa.

Tatăl meu a răspuns că îi părea rău că băiatul lui Dragulin să fie olimpic la matematică și fiica lui nu.

Acum înțeleg mai bine:  “Deci nu mă compara neapărat pe mine, ci se compara pe el cu colegul lui din rolul de tată”.  Îi era teamă să nu eșueze el în rolul de tată. I-ar fi fost rușine cu el dacă eu eșuam..la mate.

De-aș fi gândit așa la 12 ani, azi eram departe.

Ciudat este dacă el nu s-a gândit la vremea aceea la ce sunt eu bună. Poate că nu eram bună la matematică tocmai pentru că pusese presiune pe mine. Încă de la grădiniță. Eu trebuia să știu deja să citesc și să adun până la 10 înainte să intru la școală. Putea să descopere în mine alte talente și abiltați pe care ar fi putut să le încurajeze. 

Tatăl meu probabil nu are idee cât de mult m-a înfrânat această etichetă. A fost nevoie de mult efort să îmi dovedesc contrariul. Am jucat atâția ani scena din legenda cu meșterul Manole. Ce construiam prin micile sau marile mele succese, eticheta venea și dărâma aproape tot peste noapte.

Am cărat cu mine până azi eticheta ”nu ești bună de nimic”. O mai am încă, dar nu se mai află pe haina mea, ci am pus-o într-o cutiuță alături de alte etichete.

Până aici 

Iau această eticheta acum. O scriu pe o bucățică de hârtie. O privesc, iau un pix și tăi cu forță și apăsare tot ce scrie acolo. Îmi zic: “Nu este despre mine!”

Apoi o rup și o arunc la gunoi. Mă simt deja mai bine.

Iau altă bucățică de hârtie și scriu: “Te iubesc și am încredere că poți!”

Și da, astăzi pot. Orice. Iar dacă nu pot din prima, mai încerc de câte ori e nevoie.

Atunci când nu fac un lucru bine, nu mai dau înapoi zece pași și nici nu mă mai ascund în spatele gândului că alții oricum sunt mai buni.

De ce are nevoie un copil că ajungă un adult cu încredere?

Cu toții venim pe lume cu niște nevoi de bază care ne asigură o dezvoltare bună și sănătoasă. Ca să devenim niște adulți cu o sănătate mentală echilibrată, avem nevoie de părinții noștri. Ei vor îndeplini sau nu nevoile noastre de bază ca și copii.

Pe lângă hrană, îngrijire și adăpost, mai sunt câteva aspecte foarte importante.

1. Nevoia de conectare. Înseamnă iubire. Suntem ființe sociale și încă de mici copii, vom crea atașamente față de figurile parentale. Ne dorim apropiere și căldură. Această nevoie de conectare, exprimată prin iubire necondiționată, oferă un sentiment de siguranță și apartenență.

Ce înseamnă iubire necondiționată?

Este atunci când părintele îți arată afecțiunea și acceptarea chiar și când tu ca și copil faci o greșeală sau nu ai un comportament  “perfect”. Am auzit mulți părinți care își doresc că să aibă copii perfecți. Ce trist.

 Diferența dintre “aici ai greșit, nu este ok ce ai făcut, hai să reparăm impreună” și “ești un copil rău, îmi pare rău că ești al meu” este definitorie pentru viitor.

2. Nevoia de competență. Înseamnă nevoia de a reuși. Ca să reușim avem nevoie  de   încurajare. Sau măcar să nu ni se taie aripile. Dacă părintele ți-a spus că nu ești la  bun la desen și să nu mai mazgalești acolo degeaba, ți-a înăbușit orice încercare de a te dezvolta. Vei înțelege că nu ai niciun talent și mai bine nu faci nimic ca să nu fii certat sau criticat.

3. Nevoia de control. Înseamnă nevoia de autonomie. Cu alte cuvinte, copilul își dorește să ia deciziile lui, să încerce singur niște lucruri. Nu mă refer la câți watti are o priză. Ci la nevoia lui de a explora și de a fi curios în legătură cu situațiile sigure din care poți învața ceva. De asemenea, în perioada școlară, să fii încurajat să iei decizii pe care le poți lua ca și copil este ideal ca să înțelegi că părintele are încredere în tine. 

În situația în care aceste nevoie nu ți-au fost îndeplinite, în mintea copilului de atunci care a crescut acum mare, au apărut niște frici.

Și dacă nu s-a ținut cont de acele nevoi, probabil că simți  acum  frica de eșec, frica de a nu fi suficient de bun, frica de a pierde respectul celorlați, frica de a nu arăta  suficient de bine.

Scopul de astazi nu este să căutăm acum țapi ispășitori în părinții noștri. Căutăm să înțelegem ce tranformări au avut loc de-a lungul timpului și din ce cauză nu avem încredere în noi. Noi nu ne-am născut cu neîncredere. Ci am dobândit-o.

Fricile despre care vorbeam te împiedică să îți trăiești viața așa cum ai vrea. Uneori te imaginezi rupând orice barieră, alteori nici măcar nu îți poți imagina cum ai arăta tu având succes. Oscilezi ușor între curaj și frică.

Ni s-a transmis că nu e bine să greșim. Greșeala a fost mereu pedepsită și descurajată. Ai fost arătat cu degetul dacă greșeai. Poate la școală s-a întâmplat să te umilească un profesor în fața clasei când n-ai știut problema.

Fricile acelea au fost urmate de altele. Au apărut frica de abandon și frica  de respingere.

Vocea părintelui sau a profesorului este în mintea ta, o porți mereu. Asta înseamnă stimă de sine scăzută. Neîncrederea nu  înseamnă că tu nu ești bun sau nu poți.

Ce am făcut cu etichetele? 

Etichetele sunt acele expresii pe care le auzeai foarte des. Cuvintele de tipul: ești leneș, nu ești bun la nimic, mă faci de rușine, tu nu te uiți la tine?, ești rău, ești prost, mă omori cu zile,de ce nu ești ca ceilalți, etc ne-au marcat viața.

Am crezut ce mi s-a spus și m-am purtat în consecință. Începusem să am indoieli despre mine. Îmi simțeam anulate toate performanțele ca și cum eu nu contam. Ușor-ușor, ajunsesem  la convingerea aceea puternică că părintele are dreptate.

Încă se mai dă în mine lupta aceea categorică  între ce știu eu că sunt  și ce mi s-a spus că sunt.

Etichetele primite au devenit și realitatea nostră despre noi. Am început să ne purtăm ca atare, să ne simțim slabi și inferiori celorlalți. În timp, a devenit și mai puternică teama de a nu fi de ajuns și ne-am retras încet într-o “zonă de confort”, crezând că suntem la adăpost. 

Cu toții credem în părerile pe care le au părinții noștri despre noi. Eu am luat evaluarea critică a tatălui meu drept adevăr. Din perspectiva de copil, acelea nu era cuvintele unui om furios, critic și nesigur pe el, ci erau descrierea realității.

Etichetele sunt acele bucățele pe material cusute pe haina pe care o porți. Te definesc fără să îți dai seama. Sunt acolo mereu. Le-ai dat valoarea absolută.

Pentru mine procesul de autocunoaștere a început în urmă cu câțiva ani, cred că pe la 25 de ani. De atunci îmi tot aduc mereu câte o fărâmă mică de înțelepciune și încredere. O iau de la alți oameni, de la formatorii mei, de la colegi și desigur din cărți. Este un drum pe care îl parcurg cu pași mici. Nici nu mă aștept să fie altfel. Lucrez la mine încontinuu. Programarea pe care am primit-o în copilărie nu îmi aparține, ci este a celor care m-au educat. Însă ceea ce doresc să fiu de acum înainte, este responsabilitatea mea să programez.

La final..

Ajung să cunosc oameni care sunt blocați în etichete vechi și care cred despre sine că sunt “defecți”și că nu merită.  Îi înțeleg perfect și cumva în mintea mea zâmbesc cu empatie atunci când cineva îmi cere ajutorul. Zâmbesc pentru că mă bucur să văd că tot mai mulți oameni vor să vindece rănile care îi țin pe loc. Și asta îmi dă o mare bucurie.

E greu să vindeci ceea ce ai cărat în suflet și în minte dar știu sigur că după aceea, te așteaptă o viață  frumoasă cu trăiri autentice.

Experiența mi-a arătat că oamenii nu pot să își schimbe sentimentele neplăcute doar vorbind despre ele. E nevoie să vină în contact cu ele, să le examineze cu răbdare și înțelegere și apoi să le modifice. A acționa efectiv altfel, în ciuda anxietății și a convingerilor, va da întotdeauna alte rezultate.

Ce am descris în acest articol reprezintă ceea ce înseamnă pentru mine stimă de sine scăzută. Este un episod important din filmul neîncrederii de sine. Mai sunt și alte episoade desigur, la fel de dăunătoare. Important este să găsim resurse să îi dăm subtitrare filmului, privindu-ne pe noi ca personaje principale pozitive.

Teama de singurătate

Relațiile sunt ca niște daruri pe care le primim în timpul vieții. Primele relații sunt cele cu părinții noștri. Acestea sunt cele care pun de altfel bazele tiparului nostru relațional și comportamental ca viitori adulți.

Mai târziu, în cadrul unei relații romantice găsim pasiunea, intimitatea și echilibrul.Într-o prietenie putem găsi conectare și apropiere. În relațiile sociale ne găsim împlinirea și acceptarea. În relațiile de familie găsim iubirea, suportul și apartența.

Este minunat cum oamenii între ei își oferă atâtea daruri prețioase.

Visăm să le avem pe toate. 

În realitate însă…

Suferim, ne simțim răniți și avem regrete.

De ce?

În relațiile pe care le avem de-a lungul vieții se apasă uneori  butonul de frică.  Frica de a nu fi suficient, frica de a fi abandonat sau frica de nu fie iubit. Atunci când te simți neiubit ai sentimentul de lipsă de apartență și de securitate.Adică butonul de supraviețuire care pornește alarma. 

Teama de singurătate un subiect des întâlnit printre oameni.

Dacă de-a lungul vieții tale, în special în perioada timpurie, ai simțit că un părinte era prea ocupat, nu îți dădea atenție și iubire, era mai mult plecat sau absent emoțional, consuma alcool sau era bolnav, atunci îți amintești cu siguranță emoția aceea puternică din sufletul tău de copil. Emoția “nu mă vrea” sau emoția “nu mă iubește”. Și îți era așa o teamă care pâlpâia ușor ca o flacără mică ce nu se stingea niciodată. Și poate te gândeai: “eu ce o să mă fac?”

Pe scurt, teama de singurătate apare din copilărie. Iar în spatele ei stă de fapt teama că  “nu supraviețuiesc” emoțional și fizic.  

Ce facem..

Luptăm și facem compromisuri ca să primim iubire sau să o obținem.

Când suntem copii mici, încercăm în mod natural să obținem atenția mamei prin plâns, iar prezența ei ne îndeplinește nevoile atât fizice cât și emoționale. Dar nu ne oprim aici. Mai târziu facem tot posibilul să corespundem sau să nu supărăm tot din nevoia de a fi iubiți de părinți. Apoi, în etapa adolescenței, încercăm să atragem grupul social, să ne integrăm și să ne simțim acceptați.

Deja am învățat că trebuie să corespundem, să ascultăm, să ne modelăm. Începem să copiem comportamentul celorlalți, indiferent dacă este bun sau nu.

Neglijarea emoțională din copilărie produce un mare gol interior. Deși mulți părinți sunt prezenți fizic pentru copiii lor, nu sunt prezenți și emoțional. Și apare un sentiment de însingurare atât în perioada copilăriei, dar și mai târziu ca adult.

Vei mai auzi și termenul de deprivare emoțională care se traduce printr-o distanță sau absența a părintelui din punct de vedere afectiv. Adică a fost fizic acolo, dar nu ți-a oferit înțelegere, ascultare, atenție și iubire. În cele mai multe cazuri pentru că nu a știut. A crezut că asigurarea hranei și a căminului, poate a meditațiilor înseamnă că și-a îndeplinit rolul de părinte.

Așadar, influențat de sentimentul acesta de gol din copilărie, ca adult,  mă opresc la primul om care îmi acordă atenție. Pentru că golul emoțional este deja acolo și pentru că el cere să fie umplut orice ar fi. Și repede.

Oare ți s-a întâmplat și ție?..

Te rog acum să te gândești la următoarele întrebări ca să afli dacă și tu faci parte din categoria celor cu teamă de singurătate.

-Ai nevoie constant să fii înconjurat de oameni ca să te simți împlinit, protejat și satisfăcut

-Simți ca un gol în interiorul tău atunci când nu ești cu cineva

-Te simți demotivat când ești singur

-Cauți permanent parteneri în viața ta ca să te simți iubit, dorit și suficient chiar dacă mai târziu îți dai seama că sunt niște alegeri greșite

-Se întâmplă să cunoști pe cineva de care îți place mult, te îndrăgostești, dar care nu împărtășește același sentiment pentru tine și totuși tu să speri că într-o zi te va iubi la fel mult cum îl iubești tu

Dacă ai răspuns cu DA la majoritatea întrebărilor, atunci probabil că în mod inconștient reacționezi și iei decizii condus de frica de a fi singur. Frica de singurătate face casă bună  cu frica de abandon.

Adică, dacă reușești să găsești o persoană potrivită, începi să te întrebi în mod automat, dacă va sta cu tine sau dacă te va părăsi. Sau dacă va găsi pe cineva mai bun și va pleca. Aceste gânduri produc un comportament haotic și impulsiv si începi  te porți într-un fel disperat. Fie arăți gelozie, fie analizezi fiecare gest al celuilalt care să indice o intenție de abandon, fie încerci să controlezi viața celuilalt. Sau abandonezi tu primul ca să eviți momentul când vei fi părăsit. 

Pe scurt:

-dai atenție celor care te ignoră

-îți pasă foarte mult de cei cărora nu le pasă de tine

-îți faci timp pentru cei care nu au timp pentru tine

-te sacrifici pentru oameni care nu apreciază asta

-îți este teamă să spui “nu”

Știu cât de greu este să îți găsești locul, să fii într-o continuă căutare, să simți anxietate și să te simți chiar dărâmat. Să crezi că cineva te poate salva. Și să faci orice pentru a nu fi singur. Da, îți dă chiar și stare de tristețe, de depresie, de frică și ești gata de compromisuri ca să anulezi aceste emoții grele care apasă cu putere. 

 Cum ai ajuns aici?

Să luăm un exemplu foarte des întâlnit. 

Gândește-te acum la părinții tăi și aminesteste-ți dacă vreunul din ei fost critic cu tine. Poate te compară cu alți colegi și era veșnic nemultimit de performanța ta. Tu ai înțeles despre tine că nu faci bine sau nu faci destul, că nu ești suficient și că este posibil ca părintele respectiv să te iubească doar dacă ești cum vrea el. Dar cum niciodată nu era mulțumit de tine, ai început să simți că nu erai iubit și apreciat.

Ai început să cauți în alte părți ceea ce îți lipsea.  Ai căutat atenția și acceptarea. Poate în grupul de la școală sau ai căutat în relații intime precoce. 

Ușor-ușor apare o convingere puternică despre sine: pentru că nu sunt destul de bun (frumos, deștept, priceput, talentat etc), nu merit să fiu iubit.

Ce înseamnă acest gând?

Înseamnă că încep să caut validare în special dintr-o relație și de la orice persoană. Și doar așa mai pot să funcționez.

Pentru că atunci când mă simt incomplet și insuficient apare nevoia de a-mi obține succesul poate din succesul partenerului sau cred că mă simt împlinit doar dacă sunt într-o relație.

 “Am nevoie de oameni în viața mea ca să mă completeze pentru că altfel mă simt insuficientă”. spunea cineva în timpul unei ședințe de terapie.

Ce compromisuri facem?

Din nevoia de a nu fi singuri, ajungem să facem câteva compromisuri:

-Poate încerci să-i schimbi pe ceilalți. Dorești să le arăți calea cea bună.

-Vezi binele în celălalt și te străduiești să îl “salvezi”.

-Sau accepți comportamente indezirabile doar că să nu plece celălalt: infidelitate, agresiune fizică sau verbală, consum de alcool, absență, sau chiar exploatare sexuală sau financiară.

Adesea, relațiile de familie pot fi și ele toxice și abuzive.

De exemplu, un părinte narcisic cu un comportament agresiv și centrat pe sine, te forțează la compromis. Îți păstrezi rolul de “copil supus” și fără încredere în sine, temător și fragil emoțional. Crezi că este normal să te supui pentru că este părintele tău și trebuie să accepți orice ca să nu te simți vinovat și rău. În realitate, ești o victimă sigură a propriului părinte cu pattern toxic. 

Care este soluția? 

Schimbarea nu se întâmplă însă peste noapte sau de la sine.

Schimbarea este pentru cei care înțeleg și conștientizeazăfrica lor de singurătate și sunt dispuși să o transforme în iubire de sine. Vorbesc despre acea iubire de sine sănătoasă și care nu este același lucru cu egoismul.

Important este să explorezi tiparul în care te afli, să te întorci la trecutul tău care a favorizat gânduri și comportamente anxioase. Apoi să le dai un sens nou, mai rațional și mai sănătos. Poți face asta în terapie individuală, de grup, citind cărți de dezvoltare personală sau participând la diferite seminarii.  

Rezolvarea tiparelor dobândite în copilărie te ajută să descoperi că poți să fii acum un adult echilibrat și împlinit. Mai mult decât atât, dacă ai părinții încă în viață, ai o șansă să te îndrepți către ei și să construiești tu acea relație apropiată de care aveai ca și copil. 

Ca și activități practice, cel mai important este să fii ocupat. Cu cât faci mai multe, cu atât nu ai timp să te plictisești, ba chiar ai și senzația de satisfacție personală. Poți munci mai mult, te poți înscrie la cursuri noi, poți să practici voluntariat, să faci sport sau să călătorești.

Nu îți face o relație doar pentru că îți umple un gol profesional sau un gol cauzat de lipsuri emoționale din copilărie. Fă un pas în spate si privește cu detașare relația în care ești.

Citește! Cu cât citești mai mult, cu atât te îmbunătățești din toate punctele de vedere. Cititul salvează vieți.

Poate suferi de tulburare de anxietate. Caută o părere specializată și rezolvă această problemă. Anxietatea și atacurile de panică ne țin in relații nepotrivite doar prin prisma gândului că nu mă descurc singur și că am nevoie permanent de cineva să fie cu mine. 

Caută noi prieteni și ieși mai des. O viață mai activă social ajută să ieși din cercul fricii de abandon.

De final..

Nu este un defect dacă ai frică de singurătate, aproape cu toții o avem. Suntem ființe sociale și funcționăm bine în grupuri și în cuplu.

Însă este important în ce măsură frica de singurătate există și cum ne afectează ea viața.

Valabil cu orice problemă. Fiecare avem câte puțin din: anxietate, furie, mici dependențe, gânduri iraționale, tristeți, etc. Depinde însă în ce măsură și dacă acestea ne afectează viață noastră sau pe cea a celor din jur.

Ceea ce doresc să îți transmit prin acest articol este că tu nu ești așa. Te poți schimba dacă înțelegi că acesta este doar un comportament dobândit în timpul creșterii tale. Iar comportamentele se pot schimba. De la fobii, gesturi compulsive, de la adicții sau procrastinare la alegerea partenerilor de viață, toate sunt comportamente pe care le poți modela cu succes.

Este într-adevăr o lume în transformare și chiar dacă pare tot mai greu să îți găsești stabilitatea, stabilește în primul rând o relație bună cu tine. Apoi cu alți oameni.

Te încurajez să îți privești problemele în față. Și te încurajez să le rezolvi dacă necesită rezolvare. Până nu e prea târziu.

Cum ne vindecăm de anxietate?

Abordarea mea psihoterapeutică în anxietate

Cât de mult îți dorești să ieși din anxietate?

Ce înseamnă pentru tine să simți iar libertatea de a trăi?

Ce ai făcut până acum să te vindeci?

Dacă suferi de anxietate și atacuri de panică și încă nu ai reușit să te vindeci, articolul acesta este pentru tine.

Am adus aici cât mai multe informații despre anxietatea generalizată și despre modul cum ne putem vindeca de ea. Ți-am pregătit în articol tot ce ai nevoie să știi despre abordarea mea terapeutică în anxietate și sper că vei rămâne să-l parcurgi până la capăt. Tot ce urmează să afli vine atât din teoria de specialitate, din practica profesională și experiența personală.

Să începem cu vestea cea bună! Anxietatea se vindecă! Dar câți dintre noi reușim să și credem în asta cu adevărat și să ducem procesul până la capăt?

De multe ori ajungi să te descurajezi și să crezi că nu vei reuși, nu-i așa? Mai ales atunci când apar senzațiile iar. Acelea sunt momentele de recurență și sunt normale. 

Gândul că există “scăpare” aduce liniștire pentru timp scurt și apoi, în momentul în care senzațiile reapar, începi să crezi că nu se va termina niciodată. Pe de o parte este firesc și uman să ne descurajăm dacă lucrurile nu se întâmplă repede și ușor. De ajutor este însă să acceptăm că pot apărea momente de recurență și să continuăm procesul de vindecare. 

Vorbesc din experiența mea personală, cât și din cea de psiholog: anxietatea poate fi vindecată complet. Ceea ce nu se prea știe, este că e nevoie de timp, poate câteva luni și de mult efort din partea ta. În sensul că anxietatea nu trece singură, că și când ar fi  răceală.

Eforul constă în a obține informații corecte, în a cere ajutor specializat, a avea încredere în cei care te ajută și de a te expune pas cu pas în situațiile fobice.

Greșeli în anxietate. Ce să NU facem!

Voi începe cu ce să nu faci pentru că atunci când vrem să scăpăm de anxietate, facem din start lucruri care au ca efect întărirea și menținerea senzațiilor și nicidecum depășirea lor.

Îți reamintesc că poți să îți recapeți libertatea absolută chiar dacă în acest moment te lupți cu senzațiile neplăcute ale anxietății. Voi sublinia aici faptul că te lupți. Și asta și faci, nu-i așa? Persoanele cu anxietate se luptă la propriu cu ea. Duc războaie grele și încearcă s-o alunge. Cum? Nici ele nu prea știu exact. Poate prin faptul că se concentrează pe senzații să nu apară. Și ce se întâmplă? Ele se încăpățânează să apară. Până acum, cei care au ales să procedeze în acest fel sunt necâștigători. Poate că tot în acest mod  ai abordat și tu până acum această problemă: controlezi senzațiile și te lupți cu ele. În concluzie pare să nu fie cea mai bună strategie.

Ai observat probabil și că anxietatea nu se prea lasă dusă așa ușor. Fapt pentru care începem să:

-repetăm constant în mintea noastră că vrem să scăpăm de ea cu orice preț

-ne întrebăm când o să te întâmple asta

-evităm să mergem în anumite locuri

-nu mai facem anumite activități în speranța că senzațiile nu vor apărea: evitare

-ne orientăm către tratament psihiatric (uneori acesta este recomandat!)

-ne“verificăm” tot mai des  pulsul, respirația etc

-devenim fani activ al forumurilor pe acest subiect.

-nu acceptăm senzațiile și ne luptăm cu ele

-ne este rușine să cerem ajutor sau să vorbim despre problema noastră

-apelăm la metode alternative (acupunctură, tratamentele pe baza de plante,  terapia florală, tratamente homeopate, mersul la preot etc)

-căutăm rezolvarea în exterior, în ideea altcineva va face asta în locul nostru. 

Aceste încercări nu fac decât să mențină stările și să rămânem focusați pe ele. Chiar dacă noi spunem că dorim să eliminăm toate aceste senzații, în realitate efectul este că ne gândim tot timpul la ele și ne îngrijorăm dacă vor apare sau nu. Și ele apar. De ce? Pentru că ne gândim la ele. 

Dacă îți dorești cu adevărat să depășești pragul de discofort al anxietății, psihoterapia vine în ajutorul tău. Prin restructurare și tehnici corecte.

Simptome și manifestări în anxietate

Înainte de toate, cel mai important lucru este să te asiguri că problema cu care te confrunți se numește anxietate generalizată. După șirul aproape interminabil de controale medicale prin care ai trecut, este bine să ajungi la o evaluare psihologică.

Nu neapărat psihiatrică. Mulți oameni fug de psihiatru. De aceea să înțelegem din start că psihologul nu este psihiatru, iar anxietatea NU înseamnă nebunie.

Spre deosebire de un atac de panică, anxietatea generalizată se resimte constant, adică aproape tot timpul și are o intensitate mai mică decât în atacul de panică. Cu alte cuvinte, ea te însoțește în viața de zi cu zi de când te trezești până reușești să adormi. 

Cele mai frecvente simptome și senzații în anxietate:

-palpitații, ritm cardiac mai crescut, extrasistole (senzația ca și cum o bătaie a inimii este sărită)

-senzația constantă de agitație și nervozitate

-apăsare în zona cefei sau pe diferite zone din corp (piept, cap)

-senzația de dezechilibru și de picioare moi

-senzația de cap gol

-o senzație ciudată la ceafă și cap ca și cum s-ar produce un gol, o mișcare

-senzația că nu ești tu, că vei înnebuni

-insomnii sau nevoia de a sta în pat de teamă să te ridici, patul devine zona de confort 

-stare generală de nesiguranță și frică

-gânduri recurente (“dacă nu-mi mai revin niciodată?”)

-transformarea locuinței în spațiu de siguranță

-agorafobie și nevoia de a fi însoțit în spații publice

-evitarea emoțiilor puternice (nu te mai uiți la tv, eviți certurile, activitatea sexuală dispare și te izolezi)

Cum ne vindecăm de anxietate?

Primul lucru este să ne angajăm într-un proces personal cu implicare și efort până la capăt.

Deoarece ai fost o persoană îngrijorată de mult timp, s-ar putea să ai dubii că ceva te-ar putea ajuta. Este adevărat că starea ta nu se va îmbunătăți peste noapte, fapt pentru care este nevoie să exersezi regulat gânduri corecte și funcționale. 

Pentru început, este indicat să elimini toate metodele din categoria greșelilor despre care am menționat mai sus.

De asemenea, este nevoie de o motivație intrinsecă foarte mare! Te rog să recitești ultima propoziție! Anxietatea are o putere mare asupra ta, de aceea este foarte important să ai motive personale clare și bine-definite ca să reușești. Adică, în mintea ta să existe tot timpul un obiectiv post-anxietate. De genul, după anxietate: îmi deschid un bussines, voi călători în 5 țări, mă mut în alt oraș, mă căsătoresc, studiez un nou domeniu, etc. Găsește acel lucru pe care ti-l dorești maxim de mult și fă din el un obiectiv!

Cum abordez eu anxietatea în cabinet

Psihoterapia anxietății este un proces plin de speranță și foarte frumos. Îți spune asta un om care a trecut prin acest proces. Ce poate fi mai plăcut ca de la o săptămâna la altă să faci progrese și să te apropii de obiectivul tău?

Modul în care abordez problema anxietății este complex. 

În primele ședințe se realizează o evaluare a simptomelor și anamneza (istoricul anxietății și informații personale și de viață). 

În următoarele întâlniri, consider că este important să abordăm o psihoeducație a anxietății. Adică îți explic cu toate detaliile necesare ce se întâmplă în corpul nostru când avem un atac de panică sau ce înseamnă fiecare senzație din anxietatea generalizată.

Cu cât înțelegem mai bine fenomenul, cu atât el se transformă din acel Bau-Bau îngrozitor și fioros, într-un spiriduș mai prietenos cu care putem începe să trăim în primă fază.

Cel mai mult durează această faza de transformare din ceva înfricoșător în ceva cu care putem trăi. Adică procesul de acceptare al senzațiilor și de înțelegere a lor. Când nu te mai lupți cu senzațiile, ci pur și simplu le lași să fie, ești aproape la jumătatea vindecării.

Îți voi explică pe înțelesul tău ce este psihoza sau schizofrenia (în popor nebunia) și de ce nu este cazul tău.

Apoi, după ce ne acomodăm cu toate aceste lucruri, trecem în etapele de restructurare a gândurilor nerealiste și la explorarea schemei de gândire dobândită în timp ca mecanisme de autoparare. Aici intervine cu succes terapia cognitiv-comportamentală.

Istoricul de viață este pe lista noastră și împreună “dezgropăm” trecutul și găsim acele  comportamente dăunătoare (de obicei ale celor din familie) care te-au afectat emoțional. Acest lucru nu înseamnă că încercăm să găsim vinovați. Ci înseamnă că dăm un sens manifestărilor tale anxioase și le integrăm în mod sănătos în prezentul tău de adult.

Vor fi uneori și teme pentru acasă. De asemenea vei primi și materiale printate cu informații pe înțelesul tău despre anxietate.

Exercițiile de expunere treptată și de imagerie și relaxare reprezintă în terapie modul corect de a prelua controlul.

Te încurajez să ții un jurnal al procesului. Chiar dacă pare absolut banal și plictisitor, pe mine m-a ajutat în trecut să identific progresul sau îmi amintesc că anumite senzații au mai fost, se repetă și nu am pățit nimic. Jurnalul are acest rol de normalizare și reamintire că nu există pericole reale.

Terapia cognitiv-comportamentală are ca scop identificarea credințelor legate de costurile și beneficiile îngrijorării. Te ajută să recunoști diferențele dintre îngrijorarea productivă și cea neproductivă.

În timpul în care ești angajat/a în vindecarea anxietății, este bine să ne oferim timp suficient. Dacă punem presiune pe noi, rezultatele vor întârzia să apară. Recomand, deși știu cât e de greu, să abandonezi orice nevoie de control și doar să crezi că poți să  reziști senzațiilor. Îți reamintesc că prin dorința de a controla, menținem toate senzațiile și gândurile iraționale.

Progresul vine pe neașteptate și nu atunci când căutăm zilnic o schimbare evidentă. Adică mai bine ne concentrăm pe obiectivul nostru, pe expunere și pe acceptare decât pe o monitorizare compulsivă (de tipul: “mă simt la fel, nu s-a schimbat nimic”, deci: “n-o să reușesc”). 

Te îndemn să pornești la drum!

Decizia ta de a merge până la final este importantă. Sunt oameni care au depășit corect anxietatea și care odată cu ea, s-au maturizat și au ajuns mai puternici decât înainte.

Eu personal, sunt recunoscătoare că am trecut prin această provocare. Fără ea, nu aș fi fost astăzi omul care sunt.

Descoperă și tu că anxietatea nu este altceva decât o cale către evoluție și dezvoltare și peste un timp, vei zâmbi mai puternic/a și mai sigur/a pe tine.

Investiția în propria persoană este cea mai bună alegere. Descoperă acel potențial al tău care te va ajută să înțelegi, să schimbi, să trăiești.

Totul despre anxietate

Propria experiență

Sunt psiholog, dar asta nu înseamnă că nu sunt om. Psihologii sunt văzuți ca niște ființe impecabile, fără greșeală și fără probleme, adică “perfecte”. Zâmbesc când aud asta. Și îmi zic în mintea mea că fără o experiență personală de trăiri, “balauri” mulți și apoi o dezvoltare personală sănătoasă, cine ar putea să facă terapie doar din manual?

Experiențele, traumele emoționale și stilul de gândire din trecut au declanșat în viața mea momente grele și dureroase.

Mi-a luat ceva timp să pot să scriu despre asta și să le vorbesc celorlalți despre experiența mea cu cu anxietatea. Oamenii sunt obișnuiți să-i judece pe alții și asta ne reține să fim liberi și deschiși. Cu cât am observat că îi pot ajuta și mai mult pe clienții mei din cabinet cu câteva cuvinte din propria experiență, cu atât am înțeles că e nevoie să fiu deschisă. Pentru că a ne conecta ca oameni este primul pas în terapie. Și pot înțelege foarte bine că cei cu anxietate au rețineri în a vorbi despre problema lor din teama de a nu fi judecați.

În timp, am învățat să îmbin armonios și echilibrat intervenția terapeutică teoretică cu înțelegerea mea subiectivă în ceea ce privește anxietatea generalizată. Rezultatele sunt cu adevărat spectaculoase. Cea mai mare bucurie a mea este să-i pot ajuta pe cei care se confruntă cu această problema pentru că știu cum e. În urmă cu ani de ani de zile, mi-am zis că dacă eu reușit să depășesc anxietatea, înseamnă că se poate. Și tu poți.

Se întâmpla în jurul anului 2011, să am șansa să trec prin stări de anxietate. Perioada pe care acum numesc cu mândrie etapa mea de dezvoltare și schimbare. Am scris corect, a fost o șansă pentru mine, o oportunitate să ajung la o nouă percepție asupra vieții. A fost startul către mai bine. Desigur că la vremea respectivă, nu m-aș fi exprimat așa. Dimpotrivă, spuneam că trăiesc cel mai groaznic lucru din lume.

Anxietatea mi s-a instalat confortabil, ca la ea acasă, după câteva episoade zdravene de atacuri de panică. Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce e vorba. În vremea respectivă nu era atât de mediatizat și discutat aspectul anxietății. Așa că începusem riguros să mă caut pe la medici de toate posibilele boli din lume. În mintea mea imi imaginam toate bolile: cancer, boli de inimă, vertij, probleme cu tiroida sau neurologice, chiar și boala lyme. Fascinant era că toate analizele erau nu doar bune, ba chiar perfecte.
Lucrul asta nu mă bucura pentru că eu nu mă simțeam de fapt bine. Parcă mi-aș fi dorit să îmi găsească ceva, să tratez și la revedere senzații de rău. Lucrurile nu au stat chiar așa. Pe măsură ce aflam că nu am nimic somatic, parcă mai tare mă îngrijoram. Pentru că nu știam exact ce este.

Pe forumuri, aproape toți scriau că nu se iese din anxietate niciodată. Am apelat la tot felul de metode alternative: luam calciu, glucoză, tratament homeopat, mergeam la masaj și la acupunctură. Fără rezultat. Abia când am înțeles puțin mai bine despre ce e vorba, am început psihoterapia. Și asta a fost salvarea mea. Am intrat în contact cu mine pentru prima dată și cu gândurile mele lăsate până atunci în voia lor.

După câteva luni, am ieșit din cercul vicios al anxietății, am făcut multe schimbări în viață și am muncit mult să ajung ceea ce sunt astăzi. Și nu mă voi opri. Te încurajez să descoperi și tu cum e să fii bine cu tine. 

Ce este anxietatea?

Anxietatea generalizată este o manifestare a gândurilor iraționale prin comportamente de evitare și control. Este o stare de teamă permanentă care te însoțește peste tot și care îți limitează viață. Pentru mine, anxietatea devenise un stil de viață. Unul neplăcut desigur.

Trăiam cu gânduri de îngrijorare: pentru sănătatea mea, pentru sănătatea celor dragi, pentru viitor, pentru moarte, pentru situația financiară, pentru tot și pentru nimic. Această îngrijorare o resimțeam fizic prin dureri de cap, amețeli, apăsare în piept, respirație îngreunată, o stare generală de rău. Aveam gânduri obsesive cum că m-aș face de râs dacă aș face ceva nepotrivit sau că la un moment dat, mintea mea va obosi și va ceda.

Agorafobia devenise partenera mea de viață. Cumpărăturile sau călătoriile? Erau doar un vis sau istorie. 

Cum gândim când avem anxietate?

Anxietatea clinică este cea mai frecventă tulburare anxioasă. Ea apare în urma unor experiențe de viață acumulate și a unei gândiri disfuncționale legate de lucruri pe care nu le putem controla. Persoanele cu anxietate par să fie îngrijorate de faptul că li se vor întâmplă lucruri rele. Ele cred că, deoarece sunt îngrijorate, chiar li se va întâmpla ceva rău, adică se folosesc de emoțiile și senzațiile lor ca de niște dovezi pentru a întări în mintea lor existența unui posibil pericol. Șirul lucrurilor pentru care ne îngrijorăm nu are
sfârșit. Chiar și în cazul situațiilor care se rezolva cu bine, tot există un gând că ceva rău abia de-acum înainte urmează să apară. 

Îngrijorarea se extinde și în sfera situațiilor în care noi nu avem control și ne gândim că “vom înnebuni din cauza îngrijorării” sau că “îngrijorarea sau senzațiile ne vor îmbolnăvi”.

Ce facem când avem anxietate? Vrem să o controlăm! Prin nevoia de control menținem mecanismul care practic a dus la apariția ei.

În afara senzațiilor fizice de agitație interioară, amețeli, senzația de leșin și sufocare, oboseală și lipsa concentrării, extrasistole și apăsare în piept, anxietatea se manifestă prin gândire. Acordăm o atenție sporită scenariilor și ne imaginăm doar situații negative.

Specific în anxietate, gândirea catastrofică este cea care predomină.

Dacă treci prin episoade de anxietate sau te știi având o personalitate anxioasă
dintotdeauna, s-ar putea să regăsești în tiparul tău de gândire următoarele idei:
-ceva rău urmează să mi se întâmple
-cred că trăiesc amenințat/ă de viață, de oameni, că sunt judecat/ă  mereu de ceilalți sau
că mă voi face de râs
-îmi imaginez că voi pierde bani și/sau că voi fi părăsit/ă
-ceilalți sunt superiori iar eu inferior
-temeri pentru viitor, pentru viață, pentru lume
-gânduri recurente legate de moarte și boli
-gânduri critice și de evaluare negativă
-confuzie mentală

Cum ne comportăm în anxietate?

Dacă treci prin această tulburare chiar în aceste momente, cu siguranță vei recunoaște cele mai multe comportamente pe care o persoană cu anxietate le are:

-porți cu tine apă și medicamente pe care le iei la nevoie
-ai mereu o telefonul la tine
-ai o persoană de încredere pe care o suni atunci când simți că senzațiile încep
-porți în buzunar adresa și un număr de telefon, în caz că ți se face rău să fie contactată familia
-ții la tine o pungă de hârtie pentru reglarea respirației
-cauți mereu cel mai scurt drum sau modalități de amâna o plecare de acasă
-conduci pe bandă lentă
-când pleci într-un oraș nou, verifici în avans unde sunt spitalele și clinicile private
-îți distragi atenția facând tot feluri de activități
-te încordezi, respiri controlat, oftezi des
-te sprijini pe căruciorul de la cumpărături ca să nu leșini
-dimineața amâni să te dai jos din pat (patul poate fi o zonă de siguranță)
-nu mai faci sport și/sau sex
-eviți să te plimbi când este foarte cald afară sau noapte
-renunți la fumat și/sau consum de alcool


Aceste comportamente îți limitează viața și au ca și consecință o formă de depresie asociată anxietății. De asemenea, începi să crezi tot mai mult despre tine că ești inferior celorlalți și apare nostalgia vremurilor trecute când puteai face (aproape) orice.


Ce anume  menține anxietatea? 

Frica de senzații și cercul vicios al gândirii catastrofice fac să te afunzi și mai tare în anxietate. Dacă în primă fază, cumulul de experiențe de viață și de gânduri au declanșat atacurile de panică, acum în prin plan se află chiar senzațiile și simptomele care s-au transformat într-un fel de pericole “reale”. Cumva, acum anxietatea ta este justificată de niște simptome și frici bazate pe o problema sau o “boală”. Iar concentarea rămâne pe cum să controlezi aceste simptome și pe interiorul tău.

Foarte probabil că ai încercat să controlezi gândurile și simptomele în diferite moduri.
Dar fără rezultate.

Controlul crește anxietatea. De ce? Pentru simplul fapt că îți dai seama că  nu se modifică nimic și asta te sperie și mai mult.

Evitarea este ea un dușman al vindecării. Cu cât eviți să te expui la activități care
provoacă acele stări neplăcute, cu atât mintea ta va înțelege că există într-adevăr un
pericol.

Evitarea înseamnă menținere.

Felul în care crezi și ești motivat să depășești anxietatea are un rol maxim în vindecare. Dacă iei în calcul poveștile de pe forumuri sau de la oamenii care au abordat anxietatea incorect, vei rămâne în zona de neîncredere.

Familia și apropiații sunt oamenii care te pot ajuta. Asta în cazul în care ai șansa să te înțeleagă. Cu siguranță vei găsi măcar o persoană care să te asculte și să înțeleagă prin ce treci. Dar dacă ascunzi sau negi mai mult această tulburare, atunci ea devine mai prezentă. Important este să comunici despre problema ta și să cauți și ajutor de specialitate.

Negarea și rușinea  cresc anxietatea. 

Posibile cauze ale anxietății

“De ce am ajuns să fac eu anxietate?“ o întrebare care se află mereu în mintea tuturor.

Cauzele sunt multiple și cele mai multe au legătură cu trecutul tău de viață. Se tot acumulează niște emoții și trăiri, cum ar numi oamenii, emoții negative.

În momentul în care treci prin situații actuale mai dificile sau este o perioadă în care te îngrijorezi mai mult, apare primul atac de panică sau primul episod de anxietate.

Scenariile de viață din copilăria ta au contribuit la modul cum te raportezi la tine și la alții. Iată câteva exemple:

-unul dintre părinți (de obicei mama) era/este genul care se panicheaza din orice și vede
viața că fiind grea și periculoasă: ai învățat și tu că există pericole la tot pasul
-critică din partea părinților, pedepse fizice și deprivare emoțională (nu îți acordau atenție
și afecțiune): ai învățat că nu ești suficient de bun
-ai fost comparat/ ă cu alții și nu făceai nimic bine: ai învățat că ești incapabil, că nu
poți

-experiența bolii unei persoane apropiate sau decesul cuiva drag: ai învățat că omul este
firav și expus morții
-hiperprotecția părinților ( “ai grijă să nu pățești ceva!”): ai învățat că tu nu poți avea
grijă de tine, că ești dependent de alții

-bullying, neacceptare: ai învățat că alții te judecă
-senzația de lipsă de protecție în familie: ai învățat că tu ești supra-responsabilizat pentru
tine și pentru alții

-abuz fizic, emoțional sau sexual: ai învățat că vei fi abuzat și să nu ai încredere în
ceilalți

-comportament exploziv, violent, rigid, ironic al părinților, critic (scade mult încrederea
în sine a copilului): ai învățat să te supui.

Oricare din aceste situații pe care le-ai trăit și-a pus amprenta pe dezvoltarea ta ca adult.

Gândurile pornite din traumele copilăriei pot fi rezumate la:
– nu sunt suficient/ă de bun
– nu mă descurc
– lumea este rea și plină de pericole
– oamenii mă vor părăsi, nu merit să fiu fericit/ă
– întotdeauna e cineva mai bun decât mine
– sunt sigura persoană care are grijă de mine, sunt responsabil/ă pentru mine
– trebuie să fiu perfect/ă

Starea de anxietate nu este altceva decât o teamă permanentă că ceva nu este în regulă la
tine sau la ceilalți. Te simți amenințat ca și cum ceva rău urmează să se întâmple.

Adevărul este că acele gânduri catastrofice se desfășoară mai mult în mintea noastră decât în realitate.


Câte din scenariile pe care ți le-ai imaginat până acum s-au și întâmplat în realitate?

Abordarea corectă se face prin psihoterapie, uneori este nevoie și de tratament medicamentos. Află mai multe despre cum vindecam anxietatea cu ajutorul psihoterapiei:

Cum de vindecam de anxietate.

Alegerea de a te vindeca de anxietate îți poate aduce beneficiul libertații. Dar dacă alegi să rămâi în anxietate, înseamnă tot un fel de beneficiu, acela de a rămâne în “zona de confort” și stagnare. 


Te îndemn să alegi să descoperi varianta ta cea bună și  sunt aici să te ajut să depășești dificultatea în care te afli.

Atacul de panică

Atunci când trăiești primul atac de panică este o experiență de neînțeles.

Iar când nu înțelegem ceva, atunci se produce și mai multă teamă. Efectul este de menținere a gândurilor noastre anxioase și catastrofice și duce mai târziu la apariția altor atacuri de panică.

În acest articol voi vorbi despre acele semnale care reprezintă și înseamnă un atac de panică pentru ca tu să intelegi cât bine prin ce treci. Este foarte important ca într-o primă fază să știm cum să recunoaștem un atac de panică. Chiar dacă deja am avut unul sau mai multe episoade de anxietate în trecut, nu e niciodată prea târziu să ne informăm corect despre modul în care acestea se manifestă. Și asta pentru că ne ajută să ne convingem că acele senzații extrem de neplăcute nu reprezintă altceva decât un atac de panică. Desigur că, un atac de panică nu este tocmai plăcut de trăit, însă nici NU înseamnă că vei muri așa
cum se simte la momentul acela.

Suntem cu totii de-acord că senzațiile de panică sunt intense și le dăm o interpretare catastrofică. Ele apar de nicăieri, iar teama că vei muri în orice secundă te face să nu-ți mai iei gândul de la acest moment ciudat și înfricoșător.
Speriat de ce se întamplă, începi să îți pui întrebări frecvente de genul:

“Ce este în neregulă cu mine?”
“Oare am ceva?”
“De ce mi se întâmplă mie asta?”
“Dacă o să mor?”
“De la ce am făcut atac de panică?

Cum apar primele atacuri de panică? 

Adesea, debutul are loc “fără niciun motiv” și se întâmplă în locuri publice: pe stradă, în
metrou, la birou, la cinematograf, în mașină sau chiar acasă.
Primul meu atac de panică a fost în mașină, al doilea la fel. Mi le amintesc în cel mai mic
detaliu.


Vrei să știi povestea mea?

Eram la volan, când am simțit cum scaunul îmi pleacă de sub mine și că nu mai țin direcția. M-a cuprins o căldură puternică în corp și o stare de agitație cum n-am mai simțit vreodată. Trebuia să opresc imediat, dar parcă nu mai puteam nici să iau această decizie simplă. Eram cuprinsă de groază și frica nu mă lăsa să mai gândesc rațional. După ce am oprit, mi-am dat seama cât de tare îmi bate inima. Proba de rezistență de la bac era un fleac pe lângă ce puls simțeam acum. Era clar în mintea mea: “acum voi muri.” Gândul asta mi-a intensificat și mai tare frica. „Dar nu vreau să mor”, îmi spuneam. Eram atât de agitată încât dădeam ture în jurul mașinii și nu eram în stare să formez numărul ambulanței. Nu mai puteam să respir.  Mă luptam cu mine să reușesc să mă țin în viață inspirând și pe nas și pe gură. Gândurile erau de-a valma și ma simțeam ca într-un labirint al groazei care nu se mai sfârșește. Apoi m-am liniștit, nu am murit. Când ajunsese ambulanța, eu eram deja mai bine. Dar gândul meu a rămas fixat pe acel moment. De atunci a început totul: anticiparea altor atacuri de panică și frica de moarte. 

Pe atunci nu eram psiholog. Departe de mine să am cea mai mică idee despre ce se întâmpla.

Din acel moment a început o luptă în interiorul meu. Mă simțeam ca într-un carusel stricat și nimeni nu știa să îl oprească. Amețeam și nu mă simțeam reală. Credeam, la fel cum crezi și tu probabil, că voi muri. Și chiar dacă “scăpam” o dată, îmi imaginam că dată viitoare nu mai am “norocul” ăsta. Într-adevăr, doar cine a trăit un atac de panică, poate înțelege despre ce e vorba. Este o trăire foarte subiectivă și intensă, greu de pus în cuvinte.

Cauzele atacului de panică

Nu este nevoie să se întâmple ceva anume în acel moment al atacului de panică. Poate să existe un factor declanșator,dar de multe ori este unul neînsemnat. În experiența mea, atacul de panică mi-a fost declanșat în trafic în timp ce conduceam pe autostradă. Nu era prima dată când făceam asta, deci motivul în sine nu este acesta, dar a apărut în acel context. O clientă îmi povestea cum primul atac l-a trăit în metrou. La fel, nu era prima dată când ea calătorea cu acest mijloc de transport. Cu alte cuvinte, atacul de panică este declanșat de niște motive care în sine nu reprezintă un pericol, decât dacă nu apare într-o
situație amenințătoare reală: ex. cutremur, atac, accident etc.

Și te întrebi acum: “Bine și atunci de ce apare?”

Atacul de panică apare ca rezultat al stilului de viață, de gândire, al experiențelor din perioada timpurie (copilăria) și la modul cum ne simțim noi în relație cu noi înșine.

Și nu doar asta. Corpul nostru este construit, încă de când suntem noi pe pământ, să supraviețuiască. Există un sistem nervos vegetativ, (alcătuit din sistemul nervos simpatic și parasimpatic), care este răspunzător pentru reglarea funcțiilor corpului. Un rol importat este că atunci când suntem în pericol el se activează și asta ne ajută să ne salvăm eliberând la adrenalină în corp. Probabil ai aflat de răspunsul luptă, fugi sau îngheață. În engleză sunt cunoscute sub formă fight/flight or freeze. Nu este nevoie să cunoști multă neuropsihologie. Este important să știi doar că noi ca oameni, suntem construiți în felul acesta și că acest sistem nervos are un rol bine definit și el se manifestă fie că vrem noi sau nu. Dacă în vremurile primitive, când existau multe pericole reale pentru supraviețuire, acest rol era bine-venit, în zilele noastre, fiind mai puține pericole reale, rolul lui de protecție nu pare să fie pe placul nostru. În absența acelor pericole reale din trecut (animale salbatice, triburi dușmane sau alte amenințări), în viața noastră de acum,
ele au fost înlocuite cu îngrijorările. Gândurile negative care au legătură cu tine, cu viața, cu societatea, reprezintă amenințarea noastră din ziua de astăzi.

Ce este un atac de panică?

Un atac de panică, înseamnă un episod de frică foarte puternică. Această teamă nu apare în contextul unei amenințări fizice.

Un atac de panică nu înseamnă „nebunie” sau că vei înnebuni. Nu înseamnă nici că vei muri. Înseamnă că ceva e prea mult pentru tine sau prea puțin, iar corpul tău te anunță, prin somatizare, să te oprești sau să schimbi ceva. 

Mintea noastră nu face diferența între un pericol real și unul imaginar, iar modul de supraviețuire apare în ambele cazuri la fel.

Care sunt pericolele imaginare? Ele sunt reprezentate de gândurile nostre, ideile și felul cum ne raportăm la viață și la oameni.

Poate te gândești intens că nu ești suficient de bun, că nu vei reuși, că te va părăsi partenerul, că vei da faliment, că oamenii nu te plac, că nu vei mai găsi alt loc de muncă, că ești răspunzător pentru alții sau viața lor. Exemplele pot continua. Completează chiar tu care sunt gândurile tale de îngrijorare. Repetând aceste idei în mintea ta, ele devin automate și încep să reprezinte un pericol adevărat, chiar dac ă este imaginar. În sensul că nu toate aceste gânduri se vor și întâmpla. Uităm însă că atunci când suntem cu adevărat în fața unei probleme, ne mobilizăm și găsim soluții sau devenim puternici. 

Îngrijorarea devine în timp un mod de gândire natural iar mintea noastră începe să creadă
că sunt „pericole” la tot pasul.

Întrebările de tip “dacă” ne fac sa rămânem blocați în propriile scenarii și să uităm să trăim în realitate.

Cum recunosc un atac de panică?

Dacă citești acest articol, cel mai probabil ai simțit pe pielea ta aceste senzații. Iar pentru a te reasigura, îți amintesc că atacul de panică se manifestă prin: 
– inima îți bate tare și simți ca o apăsare în piept
– nu mai poți să respiri bine și ai senzația că te sufoci, că rămâi fără aer
– resimți o agitație puternică în corp și nu poți sta locului
– mintea o simți tulburată și crezi că vei înnebuni
– nu mai știi unde te afli și ce se întâmplă cu tine
– crezi că o să mori și te lupți să controlezi asta
– transpiri și îți tremură tot corpul
– simți că nu mai ai echilibru și că vei leșina în orice moment

Nu e ușor să treci prin asta, cu atât mai mult că cei din jur nu te înțeleg. Rămâi blocat în acel moment bizar și te întrebi dacă se va mai repeta și dacă va fi și mai rău data viitoare.

De cele mai multe ori se produc și alte atacuri de panică deoarece deja ne temem de experiența trăită.  Practic, primul atac de panică da startul unui șir de gânduri de îngrijoarare și frică. Se transformă într-un pericol așa-zis real și devine gândul nostru central.

Poți înlocui întrebarea “de ce mi se întâmplă mie asta?” cu alta nouă: “ce am de făcut să mă vindec?”

Poate că procesul prin care treci are un scop. Să înveți să restructurezi gândurile nerealiste, să le elimini pe cele iraționale, să înveți să crezi în tine mai mult și să devii o persoană independentă. Acesta este rolul anxietății. Te poți “împrieteni” cu anxietatea și astfel să te vindeci.

Psihoterapia poate fi un aliat bun pentru tine. Te ajută să înțelegi mai bine care este mecanismul anxietății, cum poți restructura gândurile iraționale și să îți găsești echilibrul emoțional. Cu multă perseverență și motivație anxietatea poate fi depășită pentru ca tu să îți poți relua cursul normal al vieții.


Despre cum poți să te vindeci de atacuri de panică, te invit să citești articolul despre
psihoterapia anxietății:

Cum ne vindecăm de anxietate?

Despre cum e să te simți folosit

Pentru că sunt și eu o ființă omenească, nu perfectă și atotștiutoare cum ar crede unii despre psihologi, mi s-au întâmplat și mie lucruri care se întâmplă de obicei oamenilor.

Spun că nu sunt perfectă pentru că de multe ori mi s-a pretins să am un comportament luat din cărți și pus direct și prelucrat în relațiile cu oamenii.  Pentru că sunt psiholog și “trebuie” să știu. Ei bine, mă bucur că nu pot să fiu din cărți pentru că altfel n-aș mai simți atât de intens emoțiile.

Și pentru că a venit vorba de emoții, îmi vine în minte una despre care am vorbit mai puțin. Acea emoție bizară, mai greu de pus în cuvinte, în care te simți “folosit”. Mereu îmi zic să fiu atentă și să cântăresc mai bine situațiile în care intru. Cred că toți ne zicem asta. Să gândesc la “rece” și să nu mă implic emoțional. Este o capcană. Din experiența mea, acest lucru este imposibil. Nici nu aș putea să îndrum pe cineva vreodată să despartă emoția de rațiune. Poate să le îmbine cu o stare mai prezentă de conștiință.

Să revin la emoția despre care îmi propun să îți vorbesc: aceea de a te simți folosit.

De-a lungul vieții m-am întâlnit de câteva ori cu acest sentiment. În ultima perioadă reușisem să mă feresc bine de el. Am fugit eu ce am fugit, dar într-o secundă de neatenție și oboseală, m-a prins din urmă. Și știi la ce mă refer când spun că m-a prins?

Mă refer la faptul că oricare dintre noi, fără excepție, fugim de câte ceva ce credem că nu putem gestiona. Evităm pentru că nu vrem să suferim. Clasica metodă de autoapărare (fuga sau evitarea) dă rezultate, dar nu garantează și permanența lor. 

Cum se simte?

A te simți folosit, este o trăire completă. Este atât un gând cât și o emoție. Un cocktail care poate fi extrem de toxic atunci când ți-l “oferă” cineva. 

Personal, eu îl trăiesc ca un soi de enervare cu frustrare, un sentiment de neajutorare și nedreptate, ca și cum ți s-ar fi furat ceva. Reacția? Îți vine să plângi și să spargi ceva în același timp. Îți vine să plângi in primul rând pentru tine, nu după cineva. Tristețea și furia apar simultan. Pe de o parte vorbim de gândul de neîncredere în oameni și de sentimentul de neapreciere, pe de altă parte, dorești să obții cu orice preț atenția și recunoașterea acelei persoane care te face să te simți neimportant. 

Te simți folosit atunci când dai mult și primești puțin. În relațiile de cuplu este des întâlnit scenariul când unul dintre parteneri face orice ca să-l mulțumească pe celălalt din dorința de a nu-l pierde și de a păstra o armonie. În timp, aceste lucruri duc la resentimente, furie și retragere. 

Oferi mult pentru că speri ca într-o zi se va ajunge la un echilibru. 

Fie că ești bărbat sau femeie, se simte la fel. Iar atunci când te simți folosit este ca și cum tu nu contezi. Ca și cum cineva te aruncă și nu mai are nevoie de tine. Te simți mințit și asta te înfurie pentru că ai dat voie să se întâmple acest lucru. Trăim de multe ori acest gen de minciună și o acceptăm într-un fel conștient. Știm că ea există și rămânem în ea.

Emoția asta de a fi folosit, te zdruncină atât de mult încât, atunci când nu mai poți, îți vine să zici: “mai bine îmi dădea o palmă, durea mai puțin”. 

În ce situații apare?

Te simți folosit in raport cu ceilalți. La serviciu, în relațiile de iubire, de prieteni sau chiar de persoane necunoscute. Însă cu cât persoana care te face să te simți așa este mai importantă pentru tine, cu atât durerea este mai mare. Ai zice că un om care te iubește n-ar putea să îți producă suferință și te încrezi în el așa cum te-ai încredere în propria persoană. Și faci lucruri pentru acel om, exact cum le-ai face pentru tine dacă te-ai diviza în două.

E ca și când mergi pe stradă liniștit și dintr-o dată vezi un om sărac. Îți activezi compasiunea și îl lași pe acel om să se apropie de tine. Îți cere ceva. Privești în ochii lui și îți dai seama că are nevoie de ajutor. “Cum ar fi dacă eram eu în locul lui?”, îți zici poate în gândul tău. Deschizi portofelul și îi întinzi o bancnotă. Vrei să îl ajuți. Supriză! Omul se transformă brusc, îți fură tot portofelul și fuge. Rămâi într-o stare de șoc și nu-ți vine să crezi ce se întâmplă.

Dar când vorbim de furtul de emoții, rana este chiar și mai mare.

Iată câteva semne care îți arată că cineva se folosește de tine:

  • Ești nevoit/ă să sări mereu în ajutorul persoanei care are nevoie de tine, chiar și fără îți ceară
  • Nu îți sunt apreciate gesturile. Dacă persoana respectivă nu își exprimă recunoștința pentru gesturile pe care le faci, este un semn că se folosește de tine.
  • Te caută doar atunci când are nevoie să îi faci o favoare sau să-i fii alături emoțional

Există două tipuri de manipulatori care obțin mereu ceva de la tine: “agresorul” și “victima”. Un manipulator agresor îți induce o senzație de frică permanentă folosind amenințări, intimidări și critică excesivă pentru a te controla. Manipulatorul victimă aprinde in interiorul tău un sentiment de vină și nevoia de a-l salva prin faptul că pare mereu rănit și neajutorat. 

Relațiile de cuplu aduc astfel de momente. Unul oferă mai mult decât altul. Iar când dezechilbrul este prea mare, apar momente furtunoase. Cel folosit se revoltă, suferă, dar de multe ori nu iese imediat din relație. Rămâne acolo, crezând că doar “i se pare”, așa cum îi transmite celălalt.  Și ce face? Oferă în continuare și mai mult în speranța că i se vor recunoaște meritele. Sunt și cazuri fericite, în care situația se reglează. 

În celelalte cazuri, cel care oferă mult rămâne să simtă mai departe neapreciere și respingere. 

Se întâmplă astfel de momente și la serviciu. Atunci când ți se cer extra sarcini, nu-ți sunt recompensate orele suplimentare sau munca ta este atribuită ca merite altor persoane. 

Ce  fac când mă simt folosit?

Ca oricare om care trece printr-o așa emoție, ultima oară când am simțit asta, m-a pus la pământ. Nu există să treci prin niște trăiri puternice fără ca la început să fii răpus.

Este faza aceea în care te întrebi de ce nu ai avut ochii să vezi adevărul, în care te întrebi de ce ai meritat asta, în care îți vine să-ți dai palme de ciudă.

E normal să ne manifestăm așa.

Mai departe intervine și partea dezvoltată a mea. Fac o analiză și mă întreb: “cu ce te ajută să mă enervez?” Tot eu îmi răspund singură: “la nimic, oricum nu pot schimba nimic, ba chiar îmi dăunează să rămân blocată în felul asta”.

Apoi mă întreb în continuare: “Există o parte bună în toată povestea asta?” Și sigur există, poate nu o văd  fix acum. De-a lungul vieții mele, fără nicio excepție și doresc să subliniez asta, tot ce părea să fie groaznic și dureros m-a ajutat să urc și mai mult pe treptele dezvoltării mele.

Am o recunoștință imensă tuturor evenimentelor și oamenilor care au contribuit la ceea ce sunt acum. Și cred că dacă n-aș simți subiectiv tot ceea ce poate simți în viața lui un om, nu aș fi putut să-i înțeleg pe oamenii care vin la terapie.

Fiecare trăire mă duce mai aproape de a oferi suport cât mai real celor care au nevoie de mine. 

Dar să revenim la tema principală: “ce să fac când mă simt folosit?”

În primul rând să îți aduni forța necesară să oprești povestea toxică în care te afli. E  greu pentru că pare neterminat, tu ai dat, nu ai primit și vrea să recuperezi “investiția” și să primești recunoștință de la celălalt. Cel mai dificil este să închei lucruri neterminate, care se puteau întâmpla “altfel”. Tendința este să investești și mai mult. 

Dacă decizi să ieși din poveste, atunci povara începe să dispară. Ai poate lucruri de oferit, emoții sincere, timp, respect și fericire.

Oferă-ți aceste lucruri ție. Știu că acest lucru presupune ceva efort pentru poate nu stă în obișnuința ta. Dar întreabă-te: cât de mult mai poți pierde?

Îmi vine în minte chiar acum o situație care face parte tot din categoria pierdere-câștig. 

Cu mulți ani în urmă, înainte să fi început  să studiez psihologia, am avut un mic bussines în orașul în care locuiam atunci. Din motive diferite, nu era cel mai fericit mod de a-mi câștig existența. Vedeam asta și mă apăsa că nu merge așa cum mi-aș dori. Deși eram implicată și investeam tot mai mult. Cum am zis, mă apăsa tot mai mult și îmi aducea mai mult nefericire decât bucurie și câștig.

Citind o carte a lui Dale Carnegie, mi-au rămas ochii asupra unui paragraf. Am avut acel moment de iluminare. Este momentul să pun stop pierderii. Cu cât investesc mai mult cu atât pierd mai mult. Când mă voi opri, se va opri și pierderea mea. Tot ce trebuie să fac este să accept pierderea de până acum.

Am păstrat de atunci cu un lucru extrem de important în mintea mea: cu cât opresc mai repede pierderea, cu atât suferința este mai mică.

Ți-am dat acest exemplu pentru că așa am aplicat și în relațiile toxice cu oamenii. Este un lucru verificat. Să analizezi pierderea și să o oprești cât mai repede este modul în care îți poți recăpăta liniștea. Asta desigur, după ce ai făcut tot ce putea face înainte să renunți.

Frustrarea se transformă în liniște și poți vedea foarte clar ce ai de făcut mai departe.

Și așa am început să zâmbesc din nou.

Îmi place să zâmbesc și asta îmi da putere.

Uneori oamenii vor să-ți ia zâmbetul, unii chiar reușesc.

Însă în fiecare întâmplare neplăcută există și o parte bună.

Și ori de câte ori, ceilalți vor să mă întristeze, voit sau nevoit, merg mai departe, doar nu o să opresc tocmai acum. Acest lucru ți-l doresc și ție, fie că ești femeie sau bărbat și te invit, la final de articol, să ai un moment de reflecție și să te gândești la ce nu este drept față de tine și ai vrea să ai puterea să oprești.